Întocmai ca un vierme de mătasă
Care-şi zideşte singur locuinţă
Din firul său, eu am o năzuinţă
În al meu suflet să-mi clădesc o casă;
Tot ce-am visat, dar n-a avut fiinţă,
Ca din pământ aş vrea acum să iasă.
Din amintiri şi doruri să se ţeasă
Umbrare de ispită şi căinţă.
Pe fiecare zi, în pacea serii,
Căminul meu să suie spre tărie,
Un stâlp cioplit din marmura durerii.
Şi gata când va fi să se ridice
Clădirea mea de artă şi mândrie,
Nici trăsnetul, izbind-o, să n-o strice.