Ana-doamna ~ Dimitrie Bolintineanu

I

Sufletul lui Carol, regele maghiar,
De dorinţi trufaşe se îmbată-amar,
Dar cea mai fatală ce-a putut să fie
E ca să supuie dalba Românie.
Exaltat de dorul care l-a răpit,
Cheamă cavalerii şi-astfel le-a vorbit
— ,,Vieţuieşte-un popol dincolo-n Carpaţi,
Popol de mari fapte şi de rari bărbaţi.
Astfel cum un arbor lângă casă creşte
Şi, crescând, lumina soarelui opreşte,
Astfel astă-dată, pe al nostru sân,
Creşte şi va creşte popolul român.
Să surpăm stejarul într-a lui junie
Şi să spargem cuibul cel de bărbăţie.
Să-njugăm la carul cel triumfător
Căpitanii ageri şi pe domnul lor!
Să stingem, prin lanţuri şi prin împilare,
Focul său de viaţă, de neatârnare,
Până să roşească d-a se mai gândi
Fericit şi liber pe pământ a fi!…”
Astfel zice Carol, iar maghiarii-aprinşi
Jură să zdrobească şoimii cei ne-nvinşi.

II

Carol intră-n ţară, asupreşte foarte;
Unde calcă, lasă lacrimi, doliu, moarte!
Astfel se preface cel mai mândru loc.
Unde trece, arde un torent de foc.

III

Domnul şi boierii şed în lata sală —
Toţi bătrâni ce poartă părul alb cu fală.
În acele timpuri un boier român
Se stima pe atâta cât era bătrân,
Căci pe cât în vârstă el înaintase
În mai multe lupte încă se-nsemnase.
Solii de la Carol dau regala carte.
Despre cele scrise domnului fac parte
,,Dacă Severinul încă nu predai
Şi vasal de astăzi mie nu te dai,
Cu oştire mare voi veni la tine
Să te pui în lanţuri pentru-a ta ruşine!”
Iată cum răspunde domnul generos
— ,,Ce dureri apasă sufletul frumos,
Cât, uitând cu totul regală mărire,
Se coboară astfel prin a lui gândire?
Inimile zboară către bucurie,
Dar mai iute încă zboară spre mânie;
Iar cel ce domneşte popoli pe pământ,
Îşi lumină calea numai de cuvânt.
Un domn se măreşte prin înţelepciune.
Patimile-n sânu-i vin din slăbiciune!
Orice domn se află patimii robit,
L-al măririi templu nu va fi primit.

Voi lua-n vedere toate câte-mi scrie;
Pân-atunci, voi mergeţi, fiţi-mi oaspeţi mie,
În repaos fraged inimile daţi
Şi cât viaţa-i tristă, de puteţi, uitaţi!”

IV

Cum se face noapte, domnul în tăcere
Cheamă cavalerii şi consiliu cere
— ,,Voi, boieri de ţară! Ce vom face oare
Să nu pierdem pacea binefăcătoare?
Carol, sub pretexte, fără de cuvânt,
Cată să robească ăst frumos pământ!”
Unul dintre dânşii şi acel mai june
Cu mărinimie aste vorbe spune
— ,,Doamne! Două chipuri, două drumuri sânt…
Amândouă rele pentru-acest pământ…
Unul este lupta, pierdere făloasă;
Celalt este pacea, viaţă ruşinoasă!
Însă pentru mine, d-ar fi să doresc,
Aş alege chipul cel mai vitejesc,
Căci mai dulce-mi pare moartea cu mărire
Decât cu ruşine trista vieţuire!”

— ,,Ale tale vorbe, Basarab a zis,
Îmi îmbată dulce sufletul închis.
Ele mă răsfaţă ca visări plăcute
De copilărie, de mulţi ani pierdute,
Pe atunci când viaţa luce fără nor,
Ochiul fără lacrimi, gândul fără dor!
Zici că să ne batem, să pierim cu fală?
Oh! Vedeţi ce dulce sufletul se-nşală!

Celor slabi în lume dat-a Dumnezeu
Mintea să se lupte cu tiranul rău.
Oastea ne lipseşte şi ne vor supune…
Să batem tiranii prin înţelepciune!
Să le dam ce cere, dar p-al lor cuvânt
C-or ieşi îndată din acest pământ…
Mai târziu, cu timpul, oşti mai mari vom strânge
Şi-al lor jug cu fală şi folos vom frânge!”
Astfel le vorbeşte domnul cel mintos.
Cei mai mulţi suscris-au actul ruşinos.

V

Ana, jună doamnă, printre dânşii vine,
Ca dorinţa dulce printre vise line.
Ea desface vălu-i: raze de mândreţe,
Prin flori de junie, îi lucesc pe feţe.
Căutatu-i dulce, dar umbrit de dor
Ca un foc de soare o vedem prin nor.
Zeul ce inspiră frageda junie
Cu frumoase gânduri de mărinimie,
Varsă-n faţa-i dulce foc dumnezeiesc,
Iar în vorbă-i graţii ce pe toţi răpesc.

Iată cum vorbeşte: — ,,Mâna voastră scrie
Pentru ţara voastră moarte şi robie.
Însă mâna voastră nu s-a veştejit,
Inimile-n lacrimi nu vi s-au topit!
Nu! Căci peste toate mintea omenească
În faptele noastre trebui să domnească!
Dar sub vorba mintei, mândre domnitor,
Oamenii îmbracă slăbiciuinea lor!

Doamne! Voi, mai-marii capi ai ţării noastre!
Căutaţi în fundul inimilor voastre
Cugetări şi lacrimi pentru-acest pământ
Ca flori rătăcite pe un vechi mormânt!
Rupeţi legătura care ne supune
Şi prepară ţării ani d-amărăciune.”
Zice. Două lacrimi genele-i stropesc
Şi ca roua lină p-al ei chip lucesc.

Sub aceste vorbe cu care-i răspunde,
Bucuria-i dulce domnul îi ascunde
— ,,Tu, ce jos în lume fraged am iubit,
Suflete prea gingaş, mie prea dorit,
O, femeie rară! Dulcea ursitoare
Nu ţi-a dat în parte griji apăsătoare,
Ci prin frumuseţe şi-ani desfătători,
Lacrimile noastre să le schimbi în flori.
Lasă-ne dar nouă grijile străine
Şi petrece-n casă zile dulci şi line!”

Timpuri de virtute şi de fapte mari!
Suflete străbune, nobile şi rari!
Aţi trecut ca frunza ce de vânt răpită,
Lângă tristul arbor cade veştejită.
Dar stejarul mândru încă se-nveleşte
Cu cununa-i verde care ne răpeşte.
Iar tu, Românie, totul ce doreşti,
Tot ce perzi odată, nu mai dobândeşti!
Să cătăm în noaptea timpurilor stinse
Faptele sublime, numele ne-nvinse!
Căci tot ce mai poate, sub al nostru dor,
Să ne mai consoale, e lumina lor.

Astfel sub povara vârstei ce-l zdrobeşte,
Cu trecutu-i dulce, cel bătrân trăieşte,
Şi încins în lanţuri, robul cel străin
Anii libertăţii cântă dulce, lin.

VI

Într-o sală mare, cu lumini puţine,
Intră căpitanii, nobilă junime.
Nu sunt de părerea sfatului domnesc
Actul de-nchinare îl dispreţuiesc.
Vor ca să lovească armia maghiară
Şi să spele pata ce-ar pica pe ţară.
La lumini de candeli ce se-ngân uşor,
Ana-doamna vine în mijlocul lor.
Ochii săi se lasă peste adunare,
Străbătuţi de dalbă, nobilă-nfocare.
Păru-i spice d-aur din togă scăpând,
Sânu-i alb ca crinul îi sărută blând.
Generoasa doamnă astfel le vorbeşte
— ,,Ştiţi că totd-auna, cela ce domneşte
Are mari răspunderi, mari împiedicări,
Şi-n înţelepciune cată cugetări.
Domnu-nchină ţara ca s-o mântuiască
D-armia străină ce va s-o robească.
Aşteptând să vie timpul priicios.
Astfel, prin furtună un pilot mintos
Strânge pretutindeni vălurile sale
Şi cu vijelia merge p-a lui cale.
Însă numai domnul e răspunzător
La străini de faptă-i; nu al său popor.
Să spălăm noi hula ce ne-apasă foarte,
Printr-o generoasă şi frumoasă moarte!
Să lovim străinii, prin strâmtori adânci!…
Să-mbătăm de sânge vulturii din stânci!”

Astfel zice doamna. Căpitanii vor
Şi toţi jur să moară pentru ţara lor.

VII

Oştile maghiare ţara părăsesc.
Dar ieşind, pe cale pradă şi robesc.
Prada şi robia nu sunt rănitoare
Ca aceste vorbe crude, râzătoare
,,O, români, ascundeţi armele-ostăşeşti
Şi-mbrăcaţi d-acuma rochii femeieşti!
Ca acel ce vine să vă războiască,
A vă cere-n luptă, să nu se josească!”

VIII

Dar a lor trufie repede-a pierit.
Printre stânci românii, iată-i, au sosit!…
Săgeţile pleacă, aerul străbate,
P-armia străină râură turbate…
Soarele păleşte… Gemete adânci,
Surde, ne-nţelese trec din stânci în stânci.
Coiful se despică; inima slăbeşte;
Pe hârcile goale, sabia loveşte;
Sângele se varsă pe sânge-nchegat…
Sufletele zboară… Cerul s-a-nnorat.
Caii nechezează şi turbează foarte;
Oamenii se-mbată de sânge şi moarte.

Mulţi s-apuc la luptă şi-n turbarea lor,
C-unghii şi cu gura se fărâm, s-omor.

Astfel cum s-arată după vijelie
Arbori, flori şi ierburi rupte pe câmpie,
Arme şi cadaveri d-oameni şi de cai,
În grămezi ici-colo stau zăcând pe plai.
Carol schimbă portu-i… Scapă cu ruşine;
Dar puţini îl urmă, puţini fug cu sine.

Multe zile râul sânge-a revărsat
Şi-ale lor cadavre le-au împrăştiat.
Multe nopţi vulturul ce pe stâncă plânge,
S-a hrănit cu carne, s-a-mbătat de sânge!
Până-n timpii noştri, coifuri ostăşeşti,
Paloşe şi pinteni, prin stânci mai găseşti.

IX

P-o măgură verde muzicile sună,
Căpitanii tineri cu respect s-adună
Lângă căpitanul june, înfocat,
Ce-ntr-această luptă mândru-a comandat.
Căpitanu-aruncă coifu-apăsător
Părul p-al său umăr cade râzător.

(1859)

(No Ratings Yet)

Loading...