Duminica ~ Dimitrie Anghel

Cum te-aşteptam odată Duminică Prea-Sfîntă
Şi cît îmi pari acuma de tristă şi pustie…
Salonu-i gol, şi-n umbră doar samovarul cîntă
Asemeni unui popă ce-ngîn-o leturghie.

Era cu toate-aceste aşa de multă lume,
Veneau tenori celebri, şi doamne diletante,
Poeţi sermani, şi fete ce între două glume
S-extaziau mirate : “Ah ! ce frumos andante !”

Tindea amoru-n umbră şiretele lui curse,
Şi cînd vorbeau de stele, de sori, de tot înaltul,
Eu mă plimbam cu gîndul în carul Marei Urse,
Doar voi găsi un astru nespeculat de-un altul.

Cuvinte fără noimă urcau, dar, orice vorbe
Din gura ta căzute, mi se păreau divine,
Puteau să cînte-n pace şi harpe şi teorbe,
Căci n-auzeam nimica, de te-ascultam pe tine.

Şi-acum e gol salonul, e gol, şi-n umbra casei
Stau vastele fotolii şi lung prind să se mire :
Pe unde-o fi azi pasul micuţ al prea frumoasei,
Ce tot venea statornic ca să-şi găsească-un mire?

Oglinzile-şi arată cu jale infinitul
Şi nu mai vine nimeni… zadarnic stai la geamuri,
— “Ce-ai căutat în lume, o, tu ! mult liniştitul
Poet, credeai că-i lesne să scrii epitalamuri ?”

Ce-am căutat, v-aş spune, ce-am căutat eu — dară
Mi-e frică, căci în umbră, supremă ironie,
În neagra umbră, pianul cu dinţii scoşi afară
Rînjeşte ca un monstru ce-ar vrea să mă sfîşie.

(No Ratings Yet)

Loading...