Metamorfoză ~ Dimitrie Anghel

Vroind să uit, pe-o seară dulce lăsasem să m-adoarmă crinii…
Şi se făcea că fără voie trăiam acum o viaţă nouă:
Eram şi eu un crin ca dînşii, şi-n dezmierdările luminii
Îmi întindeam voios potirul să prind o lacrimă de rouă.

Visînd, trăiam cu ei acuma, şi-atît de alb eram subt lună,
Încît abia scriam o umbră, cînd m-alinta şagalnic vîntul,
Dar tihnă se făcuse-n mine şi caldă inima şi bună,
Că reveneam subt altă formă, să-mpodobesc şi eu pămîntul.

Cînd făr’ de veste-o mînă pală, mişcîndu-şi umbra pe grămadă,
Ca subt imboldul unei forţe necunoscute şi fatale,
S-a-ntins vrăjmaşă să mă frîngă, — ş-acuma, alb ca o zăpadă,
Muream tihnit de-a doua oară în liniştea odăii tale.

Muream din nou, dar cînd trudită făcîndu-ţi braţele cunună,
A fost s-adormi zîmbind la mine cu faţa calmă între perne,
Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat uşor subt lună
În căutarea altei forme desăvîrşite şi eterne.

(No Ratings Yet)

Loading...