Eu o ştiu din cartea sfântă,
Şi ţi-o spun, să te fereşti!
Baiazid, tălmăcitorul
Vrerilor dumnezeieşti,
Ale cărui vorbe-arată
Drumul spre-adevăr, precum
Carul de pe cer conduce
Navele spre-al Nopţii drum,
Predica-n moscheie-odată:
– “Dumnezeu, el ne iubi,
Să-l iubim şi noi.” Într-asta
Ben-Said grăbit veni:
– “Mare-nvăţător al nostru,
Cel de-Alah din cer trimis!
Mi-am pierdut de ieri măgarul,
Şi-am avut ast’ noapte-un vis
Şă te-ntreb aici pe tine,
Că tu ştii şi poţi să-mi spui.”
Baiazid privi la dânsul
Şi-a zâmbit de vorba lui.
Dar continuă cuvântul:
– “Spuneţi, care dintre voi
Nu-i convins că peste veacuri
Până-n zilele de-apoi
Singura iubire este
Sfântul drum adevărat?”
Toţi tăcură. Ahmet singur,
Un bătrân întunecat,
Ridicându-se, răspunse:
– “La ce-a dat-o Dumnezeu?
N-am ştiut-o niciodată,
Spune-mi ce-i, s-o ştiu şi eu!”
Baiazid încet se-ntoarse,
Şi-arătând spre-acel bătrân:
– “Ben-Said, tu caţi măgarul,
Iată-l, ăsta-i, adă-i fân.”
Mi-a rămas aminte vorba
Marelui învăţător.
Ben-Saizii nu văd alta
Decât tot durerea lor,
Şi când unii poartă lupta
Plini de-avânt, grăbiţi răsar
Ben-Saizii să-i încurce
Cu pierdutul lor măgar.
Iar când vezi că mulţi iubirii
Inima tăcuţi şi-o-nchid,
Tu de-Ahmet îţi aminteşte
Şi de ce-a spus Baiazid.