Filozofii şi plugarii ~ George Coşbuc

Cu-ai săi sfetnici de la curte craiul s-a pornit odată,
Ca să facă p-o câmpie o plimbare-ndătinata.
Sfetnicii, nouă la număr, povesteau, şi fiecare
Înşira câte-o legendă, câte-un basm ori o-ntâmplare;
Craiul însă, dus pe gânduri, n-asculta vorbele lor,
Ci, tăcut, îşi păzea drumul călărind încetişor.
Sfetnicii, dacă văzură cum că craiul mereu tace
Îl lăsară-n draga voie, să gândească orice-i place,
Iară între ei se-ntinse ciorobor şi mare sfat:
Cine este oare-n lume omul cel mai învăţat?
După o dispută lungă, după sfaturi fară nume,
După ce critică totul, ce este şi nu-i pe lume,
Aduc la conclus, în fine, pe acest rotund pământ
Cei mai înţelepţi în toate dânşii sânt. Ah, dânşii sânt!
Cum? S-ocupă din juneţă numai cu filozofie;
Logica-i o jucărie pentru minţile lor! Fie,
Că ştiinţa-i vastă, însă ei în degetul cel mic
O posedă toată; în fine, nu e pe lume nimic
Lucru ne-nţeles de dânşii; toate, toate-s bagatele:
Ştiu de-a rostul pe Sofocle, tot aşa pe-Aristotele;
Fiecare dintre dânşii, chiar pe când era copil,
Citea din Homer, din Plato, din Ovidiu şi Virgil!
Se pricep la Corpus juris, la Pandecte. Ce mai vrei?
Chiar şi-n ştiinţa lui Pliniu nu poţi să găseşti ca ei!
Apropo! Am zis că dânşii s-au disputat. Să se ştie,
Că ei, ca toţi filozofii lipsiţi de filozofie
Au zbierat, au făcut larmă, încât craiul, deşteptat
Din gânduri, atent la toate a privit şi-a ascultat.
Zâmbea craiul, dar în urmă şi-a pierdut răbdarea. Drace!
Ei mai înţelepţi în toate, chiar ca Dumnezeu s-ar face !
Astfel cugeta în sine, apoi zise tare: Eu,
Pe-al meu sceptru tot de aur şi pe-ntreg poporul meu,
Jur că-nţelepciunea voastră este numai vorbă goală:
Sunteţi proşti ca cel din urmă prost ce nu ştie de şcoală!
Un plugar fără ştiinţă, şi pe asta pun rămas,
E în stare să vă-nvârte şi să vă poarte de nas!
Un plugar! sfetnicii strigă, un plugar mai mult să ştie?!
Iartă-ne pentru-ndrăzneală, dar vorbeşti o nebunie!
Nebunia câteodată îşi are înţelesul său:
O să facem dar o probă şi mă jur pe Dumnezeu,
Că de n-oi ave dreptate, vă dau vouă-a mea crăime
Şi mai mult, ca om cuminte să nu mă mai ţină nime!
Sfetnicii râdeau în taină de tot ce craiul vorbea,
Dar în sânul lor mânie fără de capăt ardea.
Ce batjocură! O, Doamne! Un plugar şi-un sfetnic mare
Puşi în cumpăna ştiinţei! Puşi acu-n asemănare!…
Glumind, craiul zice-atuncea: ştiu că nu v-a căzut bine,
Dar aşa îmi este firea: voi mă ştiţi destul de bine!
Am glumit numai! În urmă eu v-aş da vouă un sfat,
Adică să-ntoarcem caii, să plecăm iar spre palat.
Alergând preste câmpie, au zărit în calea lor
Un moşneag arând, deoparte. Soarele cam binişor
S-a-nclinat către sfinţite, dar moşneagu-abia arasă
Câteva brazde. La dânsul, craiul cu sfetnicii pasă.
Noroc bun, om de-omenie! zice craiul salutând.
Să trăieşti cu sănătate! răspunde moşneagul blând.
Sfetnicii zâmbeau ironic şi priveau la vâjul, care
Curios stătea pe brazdă, căutând la fiecare
Dintre filozofi. În urmă, craiul iar a cuvântat:
Ei, bătrâne, eşti cam leneş! Prea de târziu te-ai sculat!
Vâjul, răsucind mustaţa, din fundul inimii geme:
Nu mă mai mustra degeaba! M-am sculat destul devreme,
M-am sculat, cinstite doamne, deodat cu-a zorilor foc,
Dar mi-a-mblat cruciş norocul, bată-l pacostea noroc!
Craiul, ascultând, cu jale: Ce să fac! Aşa-i sub soare!
Dar, te rog, spune-mi, moşnege, lat e drumul nostru oare?
Mare de n-ar fi! Altmintrea până la viaţă nu-i?
Vâjul îi răspunde-ndată: Pune-ţi, doamne, grija-n cui!
Drumu-i mic, fără putere, cam aşa ca-n miez de vară:
La primejdie n-ajunge din potcoavă până-n scară!
Vâjul tace; craiul râde; sfetnicii se fac ocol:
Pentru dânşii, cum se vede, cată vâjul numa-n gol!
Moşule, mai spune-mi una! Văd bine că eşti slab tare
Însă nişte oi cu lapte, să le mulgi ai fi în stare?
Zise craiul, şi cu zâmbet către sfetnici lung privi,
Şi-apoi vâjului, cu stângul, una pe ascuns ochi.
Vâjul pricepu-ntrebarea, deci, ochind şi el o dată,
Zice: Doamne, ce mai vorbă! Pare că-i din drum luată!
Fost-am eu voinic pe lume, când eram în vremea mea,
Toţi feciorii de pe sate pe mine mă cunoştea.
Dar acum… hai, n-avea grije, că-s voinic, mă simţ acasă,
Măcar că soarele trece după dealuri! Nici că-mi pasă!
Pot să mulg oile, doamne, de la asta nu mă trag;
Chiar berbeci încă ţi-aş mulge, de ţi-ar fi mai mare drag!
Însă, n-am cu dor pe nime să-mi deie berbecii-n strungă!
Fii pe pace! zise craiul, şi noroc o să te-ajungă!
M-oi face eu păcurarul; bagă numai seamă bine!
Rămas bun, moşnege dragă! Dumnezeu fie cu tine!

După ce se-ndepărtară, craiul zise: Aţi văzut
Ce moşneag cuminte-acesta? Aşadar că v-a plăcut?
Sfetnicii toţi într-o gură prind a râde: Ce cuvinte!
Să ne placă un om, care nu e, zău, deloc cuminte,
E nebun! Atâta-i totul!… La-ntrebarea cea dintâi
A răspuns moşneagul bine, a vorbit cu căpătâi;
Însă cât şi-a deschis gura la a doua întrebare
Am văzut pe loc că dânsul logică firească n-are,
Nu cunoaşte nici sintaxa, nici grămatica, în fine,
N-a vorbit nimic pe cale şi nimic n-a răspuns bine!
Nici măria-ta-ntrebarea bine detot nu i-ai pus,
Dar, apoi, dânsul răspunse cât se poate de confuz!
La-ntrebarea cea de-a treia, am văzut că el vorbeşte
Lucruri nemaipomenite, simplamente buiguieşte.
Noi după-atâta ştiinţă şi de-nvăţătură-amar,
N-am citit că să se poată mulge şi berbecii chiar!

Regele uimit întreabă: Cum? Dar vâjul a vorbit
Foarte bine, şi pe cale, şi destul de lămurit!
Nu l-aţi priceput? Nu! strigă sfetnicii ca mai nainte.
Atunci, o idee mare trecu regelui prin minte.
Nu l-aţi priceput?! Ei bine! Vom vedea cine-i nebun.
Ascultaţi dar toţi acuma, ce doresc şi vreau să spun:
Dacă nu-mi veţi şti da seamă de tot ce-am vorbit acuma
Cu bătrânul de pe brazdă, atunci, las deoparte gluma
Şi pe toţi, pe toţi vă spânzur! Mă jur pe cerescul soare,
Că deşi sunteţi voi sfetnici, vă pun în spânzurătoare!
Craiul a zis aste vorbe rezolut, aprins şi tare,
Apoi apucă îndată singur pe-o altă cărare.

Sfetnicii, la aste vorbe, au încremenit pe loc:
Pe crai bine cunoscându-l, îl ştiau pară de foc.
Ce vor face? Mâine craiul îi va pune-n furci înalte,
Dacă n-or şti să explice întrebările schimbate!
Lucrul naibii! Nu-i de şagă! E un ce periculos
Vorbele vâjului fură anapoda şi pe dos;
Apoi în întreaga lume non datur filozofie,
Vorbe, nonsensuri ca astea, a le tălmăci să ştie!
Sfetnicii, sărmani-acuma înghiţeau la boroboţi:
Au intrat, precum se vede, într-un corn de capră toţi!
Doamne-acum! nimic n-ajută, zic nimic psihologie,
Înzadar ar veni Criton, cu-o nouă apologie;
Înzadar şi-ar pune vorba cel cu tandem usque chiar
Hippocrat să-şi sfarme capul, şi-ar fi totul înzadar.
Cum? S-a mai citit vreodată prin Tit Liviu Patavinul,
Prin Salustiu Crisp, prin Tacit, sau prin Xenofon Elinul,
Că popoarele vechimii, celţi, romani, latini ori grecii,
Sau ilirii, sciţii, persii şi-ar fi muls cândva berbecii?
Şi-au sfărmat capul, sărmanii, au cercat în mii de părţi,
Au citit prin lexicoane, prin gramatici şi-alte cărţi,
Au ţinut consiliu mare; sfătuiescu-se, s-adună.
Însă vai, Frustra conatur cui Deus non… pace bună!
Bolboresc şi schimbă feţe, zor de spaimă mi-i apucă!
Ultima speranţă numai este că ei să se ducă
La moşneag şi să-l întrebe, că ce naiba-a povestit
Cu măria-sa, cu craiul. Bravo! Iacă-au nimerit!
Dar era mare ruşine, că ei, domni cu-nvăţătură,
Capul să şi-l plece-n faţa unui vâj de pe-arătură!
Cam şod lucru-i, zău, acesta! Dar altceva ce să faci?
Bine-a zis cine-a zis asta: de nevoie mânci colaci!
Astfel, sfetnicii aşteaptă până ce-nnoptează bine,
Ca nu cumva din tâmplare să-i zăpsească oarecine,
Apoi se duc toţi la casa unde moşneagul şedea,
(Pe care, nu ştiu de unde, unul din ei o ştia).
Aci, dânşii bat la uşă şi să intre cer în casă.
Bătrânul, cam fără voie şi cu mare greu îi lasă.
Bună seara! Seara bună! Vai de mine ce păcat,
Ce năcaz vă poartă oare, de umblaţi noaptea prin sat?!
Sfetnicii i-au spus năcazul. Te rugăm dar şi ne-ajută,
Căci de nu, viaţa noastră mâine în zori de zi-i pierdută!
Vorbeau cam sfiiţi, sărmanii: se temeau, temeau amar,
Că s-a supăra moşneagul şi-i va da pe uşă-afar.
Dar moşneagul e cuminte : şti să-nvârtă bine jocul.
Şi, când are ac şi aţă, coasă al dracului cojocul.
Hăi! Era şiret ca vulpea; se-nvârteşte-ntr-un picior;
Ca ciuperca stând în mijloc astfel le vorbeşte lor:
Vai de mine şi de mine! Boieri mari, din sfetnicie,
Necazul care vă roade, greu necaz trebe să fie!
Nu s-a pomenit sub soare lucru-aşa de minunat;
De la un plugar să ceară sfetnicii vorbă şi sfat,
Nici nu s-a pomeni-n lume cât va fi iarna şi vara!
Mai umblă vâjul prin casă, mai râde şi zise iară:
Haida de! Glumă să fie, chiar de-ar fi aşa cum nu-i
Şi-aţi ajunge pân la vorba şi sfatul ţăranului:
Totuşi nu v-aş spune (deşi mi-aş face pomană),
Omul câte mai vorbeşte, fără ca să bage seamă!
Apoi, sunt bătrân şi-aminte nu mai pot toate să ţin:
Alta-i mintea cea de tânăr, alta mintea de bătrân!
Sfetnicii priveau în faţă la moşneag cu grijă mare.
Oare-l criticau şi-acuma? Ce fel de logică are?
Nu-i poveste! Chiar de cumva bătrânu-ar fi cuvântat
Nonsensuri cât Himalaia, dânşii n-ar fi observat:
Logica nu-şi are locul, când dă omul de necaz,
Iar frica oricând te face să uiţi cum că eşti viteaz!
Dar, bătrâne! ştim noi totul, domnia-ta numai explică!
N-aveţi gust rău, cum se vede, aşa numai pe nimica.
Ia scoateţi pungile-afară, ca să vad pe ce vorbesc!
Sfetnicii privesc prin casă, apoi la moşneag privesc,
Şi-i promit cincizeci de galbeni, pentru osteneală! Fie,
Că aruncă-atâta aur numai pentru-o nebunie!
Însă dracu-i drac şi-n ceruri! Vâjul clătina din cap
Şi gândea: Am prins pe dracul, deci să-l ţin, ca să nu-l scap!
Apoi răsucind mustaţa, zice rezolut, în fine:
Banii-s scumpi, însă viaţa e mai scumpă la oricine!
Dragii mei, sunteţi pesemne, azi, pe dungă de cuţit,
N-am ce face! Cu bani totul; cu nimica nicidecât!
Daţi-mi trei sute de galbeni fiecare şi-apoi poate
Că mi s-a deschide gura, ca să vă tălmăcesc toate!

Era pretensiv moşneagul, dar din faţă-i se citea
Cum că el nimic nu lasă din cele ce pretindea!

Trei sute de galbeni! Doamne! Trebe multă chibzuială
Până să te-nduri a face aşa jertfă colosală.
Sfetnicii de altădată, auzind atare ton
Ar fi exclamat în pripă: Magna petis, Phaeton!
Dar acum se-ndestuliră c-un brr lung, mai lung de-un cot
Şi fără să reflecteze, pungile afară-şi scot
Una salus restat victis a număra cât de iute
Galbenii rotunzi! Ce sună! De nouă ori tot trei sute!
Asudau sărmanii sfetnici fără voie numărând;
Iar vâjul ţinea revistă de norocul său râzând.
Acuma suntem la cale, vorbeşte vâjul îndată,
Grăbind să-şi adune banii şi să-i pună sub lăcată,
Apoi zice cu-ngâmfare şi cu un ironic râs:
Ei! dar spuneţi-mi acuma, ce-a zis craiul, cum a zis?
Unul dintre sfetnici prinde vorba: Prima întrebare
A fost că de ce eşti leneş şi te scoli târziu? Îmi pare,
Că ai răspuns : Cinstite doamne! m-am sculat devreme, dar
Norocul mi-a stat în contră şi-mi fu totul înzadar!
Aste vorbe le-nţelegem: te-ai sculat cam târzior
Şi-ai avut acasă ceartă, cu vro fată sau fecior!
Bătrânul ocheşte-atuncea, zicând : ştiţi voi foarte bine
Să tălmăciţi lucrul, însă nu aşa cum se cuvine.
N-aveţi căpătâi la gânduri… Craiu-adică m-a-ntrebat,
Că de ce-am fost oare leneş? De ce nu m-am însurat?
Eu să am feciori acuma, ei să-mi umble pe ogor,
Nu eu, careă-sî slab de zile şi în groapă c-un picior!
I-am răspuns : O, doamne, doamne. Mă-nsurai de tânăr încă.
Să am razăm şi sprijoană, când voi fi la vârstă-adâncă,
Dar pesemne-a vrut norocul să nu-mi dea cale şi drum,
Toţi feciorii mei sub glie zac înmormântaţi acum!
Dar a doua întrebare cum a fost?! Băgaţi de seamă!
Aţi avut un râu să treceţi? Mare-a fost? Craiul-avea teamă
Că va fi adânc; de-aceea m-a-ntrebat dacă-i afund.
Să-i minţesc n-am vrut, deci iacă craiului aşa-i răspund:
Fii pe pace! Nu-i primejdie, căci e sec ca-n miez de vară,
Apa de-abia o s-ajungă până într-a şelii scară!
Cea din urmă întrebare tot pe-aceeaşi cale vine,
Voi deşi n-aţi înţeles-o, craiul a-nţeles-o bine!
M-a ochit craiul adică, şi râzând m-a întrebat,
C-aş putea nişte oiţe să le mulg? I-am cuvântat:
Nu oi, numai, ci berbeci chiar aş pute să mulg, dar iată,
Nu-i tine să-i deie-n staul!… Asta ne-a fost vorba toată…
Apoi, de, precum se vede, craiu-i om, dar om la loc,
I-a fost milă de-alde mine şi mi-a făcut azi noroc!
Tace vâjul, lin cu mâna fruntea şi-o mai netezeşte,
Mai tuşind, mai dând cu capul, în urmă aşa vorbeşte:
Acum eu stau la mulsoare şi vă mulg de bani cum vreu:
Voi sunteţi dară berbeci pe cari i-am înţeles eu!…
Noi berbeci?! strigă deodată sfetnicii plini de mirare,
Fulmen, tonitra et ventum! Noi berbeci? noi la mulsoare?
Joe din Olimp şi Pluto din Tartar! Voi lari, penaţi,
Semizei, nimfe şi graţii, şi voi furii, ascultaţi!
Unde s-a văzut vreodată un atare lucru! Drace!
Hic crudelis, haec malitia, hoc malumque! Punct şi pace!
Astfel zbiară, dar se-nmoaie, pleacă feţele-n pământ;
Iese unul după altul, făr de-a zice vrun cuvânt
Noaptea-ntreagă nu dormiră de necaz, crăpau de ciudă,
Cum? Deşi totul e taină, dar putea lumea s-audă
Şi-atunci cu filozofia dânşii au rămas pe jos!
Dracul să se vâre-n rege, dar în moşneag mai vârtos!..

Dimineaţa până-n ziuă ei la rege s-au grăbit.
Regele c-un zâmbet dulce, dar ironic i-a primit
Ce-aţi visat, dragii mei sfetnici? Aşa-i dar c-aţi dormit bine?
Aţi văzut chiar pe Sofocles, pe jupân Plato şi-n fine
Aţi întins o conversare cu Omer măria-sa?
Fericit e muritorul care se poate visa
Discutând cu Aristotel de berbeci şi de cârlani,
Despre dreptul filozofic în numărarea de bani!
Ce mai spune păscălia? şi planeţii cum o duc?
Saturn, cum s-aude-n ţară, şi-a fost pierdut un papuc,
Fu silit dar să rămână acasă şi să citească
Cântul douăzeci şi patru din Odiseea grecească?
Ah, uitam… ce-i cu bătrânul cel de ieri? Ce-aţi tâlmăcit?
Desigur, Pallas Athene totul v-a descoperit!
Sfetnicii ard de mânie. Unul dintre dânşii-ncepe
Să spună c-acele vorbe aşa şi-aşa le pricepe.
Craiul, care ştie totul, glumind, iarăşi i-a-ntrebat:
Conversarea cu Apollo cam câţi galbeni v-a costat?
Sfetnicii tăceau piscis in torente; tăceau, dar
Nu puteau de ciudă multă nici să respire măcar.

Craiul serios atuncea, dezbrăcându-şi ironia:
Vedeţi, dragii mei, acuma ce-ajunge filozofia?
N-am făcut lucrul acesta din răutate, deloc,
Nici din glumă, ca astfel să-mi pot bate de voi joc.
Nu! Voinţa mi-a fost numai să v-arăt că omul ştie,
Să trăiască-n lumea mare şi făr de filozofie!
Am voit să v-arăt cum că şi plugaru-i om isteţ,
Chiar aşa de-nţelept poate, tocmai precum voi sunteţi!
Am voit să v-arăt numai ce nebuni aţi fost anume,
Când v-aţi numit muritorii cei mai înţelepţi din lume!…
Nu-mi pasă! Pe-Omer, pe Plato citiţi-i, dacă puteţi;
Daţi de cap cu Herodotul, ori cu capul de pereţi,
Lui Virgil îi faceţi ode, invitându-l cu plăcere
La un prânz bogat, de gală, ori la o tură de bere
Nu-mi pasă! Însă de-aceea, vă spun drept că-mi pasă mult:
Nu vă lăudaţi ştiinţa; asta nu pot s-o ascult!
Nu acela-i om cuminte, care tot mereu vorbeşte
Despre-nţelepciunea-i multă, nu acel ce se făleşte,
Că de rost ştie pe Plato, nu acela e mintos
Ci acel ce cu-umilinţă tace, ţine capul mai în jos!
Cest din urmă-i om cuminte, cel dintâi o tidvă seacă:
Spicul gol de grâu se-nalţă, cel plin însă-n veci se pleacă!
În urmă să ştiţi şi-aceea că sunt mulţi dintre plugari,
Ageri, cumpeniţi la fire ca oricare cărturari,
Nu filozofia-l face pe om înţelept sub soare
Ci mintea cea sănătoasă, câştigată cu sudoare,
De-aceea nicicând plugarul nu-l luaţi în râs de sus:
În oala acoperită nu ştie nimeni ce-i pus!

(după o poveste poporală)

(No Ratings Yet)

Loading...