Patru portărei ~ George Coşbuc

I

Din larguri de palată ies patru portărei:
Au coifuri, au ceaprazuri, au suliţa la ei.

Nebun s-aruncă roibul, ca viforul pe luncă,
Trei cai cu el alături p-acelaşi pas s-aruncă.

Şi zice portărelul, al cărui cal e corb:
Ca pajură pe Surgă, zdrobit, am eu să-l sorb!

Ţi-l strâng, până ce-mi urlă că nu-i mai trebe fete.
Vorbeşte cel ce fuge pe cal stropit cu pete.

Şi cel pe calul muced răsteşte vulturel:
Aşa să trăiesc! Astăzi îngrop suliţa-n el!

De nu-l fac eu cenuşă, să n-am de mamă parte!
Se jură cel cu roibul frumos ca scris în carte.

II

Un zmeu a dus pe Veta lui Trăsnet-Împărat
Pe Veta s-o găsească ei patru s-au jurat.

Şi cine-o va aduce din ţările măiestre
O ia pe Veta doamnă, şi nouă ţări ia zestre.

Să pleci orbiş la moarte, când zestrea-i lumi deloc,
Când ai pe Veta doamnă, să prinzi cu gura foc.

E ţara toată şesuri, ca ploaia-i de mănoasă;
Şi n-are-n lume seamăn Saveta de frumoasă.

Ca malura de negri sunt ochii ei duioşi,
Obrajii ei molateci ca zmeura de roşi.

E ruptă din zori palizi, căzută e din soare:
Căci glia, cât de stearpă, pe urma ei dă floare.

III

Şi patru cai aleargă cu patru portărei,
Topeşte-se pământul cum tremura sub ei.

Ajung la mănăstirea din crângul de fagi tineri,
Cer sfat, le dă sfaturi vrăjite sfânta Vineri.

Le spune că departe, pe râu de mărgărint,
Sunt poduri cu părcane cioplite din argint.

Sub nalt grindiş d-aramă stau câşiţe de aur,
Şi-acolo străjuieşte mereu câte-un bălaur.

De scapi de dânşii teafar, ajungi să poţi vedea
Palatele de glajă pe-un munte de mărgea.

Şi cine-i om să lupte cu zmeu, ca să-l omoare,
Stăpân va fi pe Veta, pe chei şi pe zăvoare.

IV

Hei, Trăsnet-Împărate! Mulţi ani cu har de domn!
Feciorii tăi deşteaptă tot iadul azi din somn!

De-ar da spre cer năvală, şi-n cer ar face strungă,
Voinici, cât să-ţi răstoarne pământul într-o dungă.

Ei pier în Răsărituri, ca şoimii zboară zbor.
Se duc cum nu se duce nici dragoste, nici dor.

Ei trec în Lumea-neagră, trec rânduri de movile
Şi trece-o zi, trec două, trec cinci şi şepte zile.

V

Dar când a fost în ziua d-a opta, pe-nsărat,
În zări, departe-n funduri, un cal s-a arătat:

Cu tarniţa pe şolduri, cu frânele-n picioare
Şi galben călăreţul ca prinsul de lingoare.

Trei cai aleargă-n urmă-i sălbatici de merei;
Să-i vezi şi să-ţi faci cruce de bieţii portărei!

Ei fug mâncând pământul, ar soarbe-n gură marea
Căci nu-i încape şesul şi nu-i cuprinde zarea.

Şi geme portărelul, al cărui cal e corb:
E nalt, cât e nalt cerul, cât iadul e de orb!

Hu, tot îs de cutremur, şi gheaţă simţ în spete,
Suspină cel ce fuge pe cal stropit cu pete.

Şi cel pe calul muced oftează tulburel:
Să-mi dai pe Cosinteana, eu tot nu lupt cu el!

Nu, da să-mi dai tot cerul şi, şi din rai o parte,
Vorbeşte cel cu roibul frumos ca scris în carte.

Şi cum izbesc ei fuga răzleţi într-un şirag
Îi vede maica Vineri din tindă, de pe prag.

Din cârjă ea ridică bătrânele sprâncene,
Şi dă din cap privindu-i la margini de poiene.

Sunt tari feciori la spusuri, dar slabi la făptuit!
Vitejii lumii noastre de mult s-au pristăvit.

Când n-au curaj în suflet, de ce se bat nebuni?
Nici Dumnezeu nu face cu cei fricoşi minuni.

De nu te-a născut cerul voinic să lupţi cu zmeii,
Degeaba măsuri câmpii, căci paţi ca portăreii.

Nu-s toţi viteji pe luptă, câţi stau în şeauă puşi
Viteaz e numai unul, şi-l cheamă Pipăruş!

(No Ratings Yet)

Loading...