Rodovica ~ George Coşbuc

Tot cerul la vest era-n purpur scăldat
Doinind treceau vesel flăcăii prin sat
Cu luciile coase pe-un umăr robust,
Şi fete, cu ochii din soare de-august,
Treceau, având furcă la brâne.
Pe-un laiţ sub veche tulpină de fag,
Eu stam privitor, cum d-a pururi mi-e drag
Să stau şi din ochi de-amărunt să privesc
La sate tot mersul de trai românesc,
Ca sfânt trai din vremuri bătrâne.

Era după Paşti, şi era un timp bun.
Vedeam îndeparte un vânăt cordun
De munţi şi pe dânşii al iernilor giulgi;
Cireşii ningeau căzătorii lor fulgi
De albă şi nobilă floare.
Ici-colo vreo fată fugea la fântâni,
Veneau păcurarii cu tulnice-n mâini,
Şi boi tăngăneau câte-un clopot la gât,
Copii se jucau lângă plopii din rât
Şi-un fluier plângea-n depărtare.

Şi, cum stam pe trunchiul de fag răzimat,
Lenos având capul pe spate lăsat,
Priveam într-un loc la o cruce de străzi:
Stăteau înaintea cutării ogrăzi
Flăcăi într-o deasă grămadă.
Pe rând s-adunară mai mulţi trecători,
Eram curios eu, la ce-s privitori?
Întreb pe-un moşneag ce venea dinspre ei,
Şi-mi spune; şi plec eu să văd dară ce-i?
Am stat şi-am privit de pe stradă.

Pe prispă de lut, având furcă la brâu,
Stă Vica, şi părul ei galben ca grâu
Desprins din pletenci, preste umărul drept,
Se varsă val blond pe rotundul ei piept,
Aşa, ca-n icoane la îngeri.
În mână cu fir, el se-nfiră pe fus,
Dar gândul copilei departe stă dus,
Şi blânzii ochi, negri ca sufletul trist,
Ca noaptea când Precesta naşte pe Crist,
Sticlesc într-o rouă de plângeri.

Şi mă-sa, stând palidă jos lângă ea,
Cu dragoste drept între ochi îi privea,
Şoptindu-i cuvinte să fie cuminţi,
Dar fata se-ncoardă şi geme-ntre dinţi
Şi bate-n pământ cu ciobota;
Apoi stă domoală, cu fruntea-n pământ,
Şi mie-mi părea, cum priveam, ceva sfânt,
O mamă-n genunchi, adiind-o p-obraz
Pe fiică-sa, astfel stă Maica-n privaz
La crucea de lemn din Golgota.

Tu, Vică, m-auzi, Rodovica? Socoţi,
C-aşa-i de când lumea şi nu mai mor toţi;
Şi haida, că doară tu nu eşti de plumb,
Tu dragostea mamei şi-al mamei porumb,
Mă faci tu să plâng eu de tine!
Că nu-ţi mai stă gândul la fus şi la tort,
Totuna-i, dar răul din viu te dă mort,
De rău mă tem, Vică, mă tem de Ceas-rău,
Şi vezi că stau satele-n plânsetul tău
Să nu te gândeşti că-ţi stă bine!

Şi lung o sărută şi-o strânge la piept,
Şi capul plecat i-l aşează ea drept,
Şi blând i se joacă p-obrazul de nea,
Şi râde, că doară va râde cu ea,
Şi plânge şi cât o mai roagă.
În aste vremi, pâlcuri de oameni veneau,
Miloşi câte-o seamă, iar alţii râdeau;
Alături de mine primarul din sat
Zbiera prin mulţime c-o gură de sfat:
La doctor! Căci n-are o doagă!

Sărmana! Ei, oameni care nu o-nţeleg.
O mână la doctor, când satul întreg
Vorbeşte că Vica de mult îl iubea
Pe Nandru, că beată de dragoste ea
Pierdutu-şi-a capul şi firea.
La clacă, ori seara când ţin şezători,
La joc pe la Paşti, şi-n dumineci la hori,
Pe prund în amurg, la Crăciun în vergel,
Ea nu-şi dezlipeşte nici ochii de el,
Că vai! cum o-nvinge iubirea!

Ş-acum, desperată că nemţii l-au dus
Pe Nandru-n câtane, ea-n gânduri s-a pus,
Ş-o doare durerea de milă cu drag
Şi stă, ca cioplită, stă ceasuri pe prag,
Nici moare şi nici nu trăieşte.
Ş-acum, înspre seară, cu păr despletit,
Şi galbenă-n faţă ca cei ce-au murit,
Nebună plecase, cu furca în brâu,
La moară, cu gând să s-arunce în râu,
Şi mă-sa a prins-o, fireşte.

Vai, lasă-mă, mamă; de ce nu mă laşi?
Mai bine cu giolgiul p-obraz în sălaş,
Mai bine sub moară de hrană la peşti,
Vai, lasă-mă, mamă, de ce mă opreşti?
De vrei, cu securea mă taie!
Că n-am, cât pământul, tot fată să şed!
Că ştiu că pe Nandru eu n-am să-l mai văd,
Când văd eu că neamţul mi-l pune-n şireag
Şi-l poartă cu trâmbiţi şi-l joară pe steag,
Şi-l duce să moară-n bătaie!

Şi plânge, ea plânge de varsă părău,
Ştă ruptă şi suptă de-al inimii rău,
Îmbăieră mâinile-n părul blondin,
Şi palidă, parcă beuse pelin
Nu-şi află repaos copila.
Şi mă-sa, cu fraţi şi cumetri s-au pus
S-o tragă în casă, şi-au dus-o pe sus,
Şi ea-n zvârcolire nebună gemea
Mereu mă cutremur când cuget la ea,
Şi-atunci am stat veşted de milă.

Şi cei adunaţi se-mprăştiară pe drum;
Şi iarăşi primarul da sfaturi: Nicicum!
Cu bine nu-i bine, şi-i rău cu sudălmi:
Să-i trag eu din zdravăn vro câteva pălmi,
S-o vezi cum se scutură-ndată!
S-o bat ca la chip şi s-o leg eu butuc,
O dată, dar numai o dat să-i apuc
Cosiţele-n stânga ş-apoi s-o plesnesc,
Cu dreapta, să-i sară cel sânge drăcesc
Că-i prea îndărătnică fata!

A fost într-o miercuri aceasta; iar joi,
În zori am plecat la oraş, şi-napoi,
D-atunci neputând a mă-ntoarce la sat,
Trecut-au luni multe şi eu mi-am uitat
De firul povestii cu Vica.
Ţineam, dintru-ntâi, că plânsorile ei
Sunt lacrimi de care plâng mulţi farisei,
Aşa-mi venea-n suflet să cred lămurit,
Că tot acel joc a fost joc făţărit,
Ori prea mult jucat din nimica.

Dar ieri, din răvaşul de-acasă trimis
Din sat, între altele câte mi-a scris
Un prieten, eu aflu că Nandru e mort,
Şi Vica ea, blândă la vorbă şi port,
Ea n-a fost făţarnică biata.
Cătană la tunuri de când a plecat
Recrutul, s-a pus de-atunci Vica pe pat
Beteagă de friguri, şi boala crescând
Prin dorul iubirii, prin unicu-i gând,
Ca moartea topitu-s-a fata.

Pe Nandru, cum sta cercelând într-o zi
Un cal, plecat fiind, calu-l lovi:
I-a-ntrat până-n creieri copita de cal,
Şi-a doua zi Nandru, pe pat în spital,
Muri sub cuţite de medici.
Şi, când a prins veste de mortul recrut,
A râs cu amar şi din greu a gemut
Copila: de-atunci în zadar a mai fost
S-o mângâie mă-sa cu vrăji şi cu post
Şi zilnic c-o mie de predici.

Şi, când într-o noapte cu pal luminiş
De lună, părinţii-i dormeau, pe furiş
Din pat ea se scoală şi iese-n ocol
Încet, în cămaşă, desculţă,-n cap gol,
Şi pleacă spre moară grăbită.
Şi roata se-nvârte şi surd vuiet dă.
Deodată tac apele, roata, ea stă:
Când iese morarul, să-i caute de chip
Dă-ncolo, dă-ncoace şi află sub şlip
Sub roată pe Vica zdrobită.

Mai bine sub moară de hrană la peşti!
Tu n-ai citit cărţi cu novele domneşti,
Tu n-ai învăţat a iubi ca-n salon,
Cochetă-ntrupând paragrafi de bonton:
Să leşini, să plângi în nimică.
Cu inima caldă, cu sufletul viu,
Cu-ntregul lor clocot de sânge, azi ştiu
Puţini să iubească, şi tu ai ştiut,
Dormi blând! şi-n etern pe mormântul tăcut
Răsară-ţi crini albi, Rodovică!

(Sibiu, 15 mai 1888)

(No Ratings Yet)

Loading...