Apune tineretea, începe iarna-n pãr,
Tot mai departe-i cerul fãgãduit de viatã,
Trec zile de cenusã, trec ore reci de ceatã
Si gândul bea otravã crezând cã-i adevãr.
Ca un lintoliu vine o nouã dimineatã,
Nu pune visul îngeri în florile de mãr,
Râd apele luându-mi nãdejdea în rãspãr
Gãlbuie, coaja vremii îmi degerã pe fatã…
Cu lumânarea stinsã a beznelor în mânã
Curând eu mã voi duce spre schitul de tãrânã,
Dar tu, tu sfinte suflet, unde-ai sã mergi? Mã tem…
Stiind cã trist si singur si dincolo tot suferi
In loc sã lunec pasnic în buruieni sau nuferi,
De grija ta în groapã va trebui sã gem.