Somnul ~ George Topârceanu

Când numai luna singură din noapte
Veghează din întinderea albastră,
Şi când o rază albă, visătoare,
S-a strecurat sfioasă prin fereastră
Şi-a adormit pe pernă, lângă tine, –
Atunci din cer, cu aripi nevăzute,
Copilul morţii – somnul – tainic vine,
Pe ochii-nchişi, uşor să te sărute…

Tu, dragul meu, dacă te simţi prea singur
Şi n-ai pe nime-n camera săracă
Decât un nou duşman şi oaspe: foamea…
Închide ochii! Foamea o să-ţi treacă,
Şi fără veste somnul îţi aduce
O masă cu împărăteşti bucate, –
Belşugul unei lumi mai fericite,
Cu soare cald şi parcuri, şi palate…

Şi nu te miri, aşa firesc îţi pare,
Când vin din trista lor singurătate
Icoane scumpe de odinioară,
Fiinţe dragi, de mult înmormântate.
. . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . .
O, înger blând, alinător durerii!
De pe cernita sufletului-zare,
Ridică-mi vălu-n fiecare noapte
Să văd splendoarea lumii viitoare!…

Mi-aduc aminte…-n serile de iarnă,
La gura sobei, – fără să-mi dau seama,
Mă cuprindeai în braţe moi de visuri,
Când îmi spunea poveşti frumoase mama…
Şi-acuma simt singurătatea rece
Şi tot pustiul nopţilor târzii.
Te chem să-mi vindeci sufletul, o clipă, –
Dar în zadar te chem, – că nu mai vii!

O, vino iar… şi să-mi aduci cu tine
Iubitul chip de care sunt departe!
Atâta am, în lumea asta mare,
Şi răutatea lumii ne desparte…
Sărută-mi ochii! – Dintre ea şi mine,
Pieri-va ca prin farmec depărtarea:
Zâmbind frumoasă îmi întinde gura
Şi-n vis e-atât de dulce sărutarea…

(No Ratings Yet)

Loading...