Catîrul cu clopoţei ~ Grigore Alexandrescu

Deunăzi un văcar de sat
Catîrului i-a atîrnat
Salbă de clopoţei,
Numindu-l el îngrijitor
Şi înainte mergător
Ciredei de viţei.
Însă curînd s-a-ncredinţat
Că ş-a făcut mare păcat
Cu bietul dobitoc,
Care, cît s-a simţit
Aşa împodobit,
Strigă: „O, ce noroc!
În sfîrşit, iată-mă chemat
La gradul ce am meritat.
Meritul meu recunoscut
De lumea toată e văzut.
Acum de sus am să tratez
Soiul dobitocesc;
Pe nimeni nu mai salutez,
Căci prea mă umilesc.“
Aşa zicînd, aşa făcu,
Şi plin de îngîmfare
El clopoţeii începu
Să-i sune foarte tare;
Aşa de tare îi sună,
Cît mintea i să răsturnă;
Şi el care june fiind
Trecea de cam smintit,
Acum mai mult îmbătrînind
De tot a-nnebunit.

Cum socotiţi şi dumneavoastră,
Dar eu gîndesc că-n ţara noastră
Se află aşa dregător,
Numit chiar ecselenţă,
Ce cu catîrul sunător
Poate da concurenţă,
Care să crede om de stat,
Chiar şi politic însemnat,
Şi care netăgăduit
De clopoţei este smintit.

(„Romînul“, 12 februarie 1861.)

(No Ratings Yet)

Loading...