Cimitirul ~ Grigore Alexandrescu

Peşteră-ntunecată, azil al pocăinţei,
Unde omeneşti fumuri ca fumurile pier,
Unde eroii credinţei
Au murit pentru lume ca să trăiască-n cer!

Tu care ai fost martor l-atâtea rugăminte
Ce se şopteau în umbra şi în răcoarea ta,
Când inima fierbinte
Viaţa de vecie în lacrimi o căta,

Dacă bolţile tale, ce nu pot fi pătrunse
De omeneşti suspinuri, de-al patimilor vânt,
Duc sufletul prin locuri şi prin cărări ascunse,
Departe de pământ,

Iată cumplita spaimă, ce în sânu-mi aprinse
Urâcioasa privire a foştilor părinţi
Şi altarul de piatră, pe care stau întinse
Mădulare de sfinţi.

Fioroasa răceală ce-nsuflă-a ta vedere,
Veşnicului întuneric aicea domnitor,
Şi grozava tăcere
Arăt umbrele morţii ce printre oase zbor!

Îmi pare că mă aflu în locuinţ-adâncă
A unei groaznici iesme, ce sângiuri o hrănesc;
Şi care de o stâncă,
Pe călător sfărâmă c-un zâmbet sătănesc,
Călugărilor morţi.

Sau în pădurea-aceea, în care mai-nainte,
Druizii cei sălbatici jertfeau pe osândiţi,
Când, setoşi de omoruri, treceau de puteri sfinte
Stejarii-mbătrâniţi!

Aici cu toate-acestea religia vorbeşte
Celor ce vor s-asculte cuvântul lui Hristos
Groaza cu-ncetul piere, şi omul întâlneşte
Poveţe de folos.

Vicleanul îşi dezbracă aici ipocrisia;
Acel căit se-mpacă cu ceru-ntărâtat;
Aici fapta cea bună visează veşnicia
Ş-aşteaptă nencetat.

Şi omul care crede, şi omul ce aşteaptă
De-o sfântă mângâiere în veci e însoţit;
Pacea va fi cu dânsul; el va lua răsplată,
Căci a nădăjduit.

(No Ratings Yet)

Loading...