Corbii şi barza ~ Grigore Alexandrescu

Pe o cîmpie
Mare, bogată,
Urmă odată
O bătălie
Aspră, cumplită, neasemănată,
Încît cadavre nenumărate
Zăceau grămadă neîngropate.
Corbii îndată luară ştire;
Lacomi de pradă, ei năvăliră,
Şi cu grăbire
Aci sosiră.
Şi după ce mîncară, şi după ce băură
Mult sînge, începură
C-un glas îngrozitor
Să cînte cina lor.

Barza cea simţitoare,
Care pe om iubeşte
Şi-n preajmă-i se nutreşte,
Văzîndu-i, de departe
Le strigă: „Cum se poate
Aşa neruşinare?
E locul pentru cină? e ora de plăcere,
Pe un pămînt de doliu, în ziua de durere?
Mumele îşi plîng fiii;
Izvorul bogăţiei,
Cîmpul, e ruinat,
Iar voi vă îndopaţi,
Şi cîntaţi!“
— „D-aceasta ne iertaţi —
Răspunse deodată,
Ceata întunecată —
Omului cît îi place
Poate fi ruinat,
Dar noi suntem în pace
Şi mult ne-am îngrăşat.“

Acei ce de a ţărei grea soartă profitară,
Ce de streini în posturi, în ranguri se-nălţară,
Ce prin trădări, baseţe, sînt astăzi mari, bogaţi,
Poate şi decoraţi,
După a mea părere, sînt corbi neruşinaţi.

Dar aş dori să-mi spuneţi, domnilor cititori,
(Căci eu vorbesc d-o ţară
De tot imaginară)
La noi să află oare astfel de muritori?
Dacă aveţi de oameni idee aşa proastă,
Las răspunderea toată asupra dumneavoastră.(„Concordia“, 12 martie 1857)

(1 votes, average: 1.00 out of 5)

Loading...