Elefantul ~ Grigore Alexandrescu

În vremea de demult, dobitoacele toate,
De împăratul Leu sătule, dezgustate,
Îşi aleseră lor
Un alt stăpînitor,
Pe domnul Elefant, cu nasul învîrtit,
Puternic îndestul, dar însă necioplit,
Şi de cap tare, gros, cît vreţi să socotiţi.
Însă ca să puteţi să vi-l închipuiţi,
Mă grăbesc să vă spui
O judecată-a lui.
Noul stăpînitor,
Cît s-a orînduit,
Puse-n slujbă pe boi,
Iar lupu mîncător
Se făcu favorit
Şi ministru la oi.
Vă las să judecaţi,
Cîţi miei fură mîncaţi,
Şi cîte oi slutite
De fiarele cumplite!
În zadar fac strigare
Oile-mpovărate,
Chip nu e de scăpare,
Şi plîngeri necurmate
Ce vin de pe la turme
Răul nu pot să-l curme.
Lupul dar îşi urmează
A sa nelegiuire,
Căci de ce se lucrează
Craiul n-are de ştire;
Ba cîte lupul spune
Le ia toate de bune.
A! cînd o să ne vie
O zi de bucurie,
Zi foarte aşteptată
Şi scumpă în nevoi,
Ca să vedem odată
Pe lupi mîncaţi de oi?
„O! asta nu se poate“,
Zic unii-alţi în lume.
Domnii mei, se pot toate,
Deşi le spui drept glume.
Apoi, ştiţi dumneavoastră
Că oaia este proastă,
Şi că nădejduieşte
Aceea ce doreşte.
Eu cu încredinţare
Am auzit odată,
La o turmă cam mare,
O vorb-aşa ciudată.
Dar cum poci şti ce spune
Oile între ele?
Pentru astă minune
Am cuvintele mele.

Acum, să venim iar la vorba începută:
Văzînd bietele oi că toate o să piară,
După lungi chibzuiri s-aleseră o sută
Şi merseră la crai izbăvire să ceară.
Craiul sta ocolit d-o număroasă curte:
Cerbii cu coarne lungi, urşii cu coade scurte
Alcătuia un ştab vrednic a fi privit.
Un berbece-nvăţat, ce ştia să citească,
Se-nfăţişă smerit şi-ncepu să vorbească:
„Ne rugăm să ne-ascultaţi, craiule strălucit!
Şi să întorci spre noi mila măriei-tale.
Starea-n care ne-aflăm e vrednică de jale,
Pentru că domnu lup, ministru ce ne-ai dat,
În loc a ne păzi, de tot ne-a-mpuţinat.“

Domnul lup, întrebat,
Răspunse cu glas mare:
„Stăpîne luminat!
Nici un cuvînt nu are:
Cînd le-am năpăstuit?
Cînd am scos biruri grele?
Eu iau obicinuit
De oaie cîte-o piele.
Dar prostimea ciudată
Aşa e învăţată,
Şi făr-a şti ce cere
Va nencetat să zbiere.“

Măreţul elefant, după ce se gîndeşte,
Dă de trei ori din cap şi lupului vorbeşte:
„Ascultă — zice — şi ia aminte
La ale noastre crăieşti cuvinte.
Cît pentr-o piele, treacă şi meargă,
Fiindcă singur spui c-ai dreptate.
Dar pentru c-astăzi oaia aleargă
La mila noastră, care mult poate,
O iert; de dajdii fie scutită;
Ale ei plîngeri voi să le-ascult;
Şi decît pielea obicinuită
Să nu poţi cere un păr mai mult.“(Ed. 1842)

(No Ratings Yet)

Loading...