Frumuseţe ~ Grigore Alexandrescu

D-ei * *

Adesea pe câmpie
Auz o armonie,
Un ce melodios:
Un glas care se pare
Ascuns în depărtare,
Un imn misterios.

De unde oare vine?
Din sferele senine?
Din zefirii ce zbor?
Din iarba ce şopteşte?
Din planta ce trăieşte?
Din floare? din izvor?

Din nici una în parte,
Din multe-mpreunate,
Din toate e-ntocmit;
E glas al suferinţei,
Al lumii ş-al fiinţei
Suspin nemărginit.

Aşa e frumuseţea:
Dulceaţa, tinereţea,
Blândeţea, eleganţa, o-ncing, o încunun:
Chipu-i e crin, profiră,
Inima ei o liră,
Cuvintele ei şoapte, ce-n inimă răsun.

Şi flacăra privirii
Şi graţia zâmbirii
În ochii ei se joacă, pe buze-i locuiesc.
Din preajmă-i ea goneşte
Durerea ce munceşte,
Icoană-a fericirii, iluzii o-nsoţesc.

Un dar, ce nume n-are
În limbă muritoare,
Mişcările-i însuflă, în umbletu-i îl vezi;
Şi toate, în unire,
Câştig acea numire,
Ce rar e meritată, ce tu o meritezi.

(No Ratings Yet)

Loading...