Inima mea e tristă ~ Grigore Alexandrescu

Inima-mi e-ntristată,
Şi-n lacrimi înecată,
La fericiri trecute gîndeşte în zadar!
Plăcere, mulţumire,
Viaţă, fericire,
Le-am gustat. A lor lipsă acum o simt amar.

Acele dulci suspinuri
Cum se schimbară-n chinuri,
Şi bucuria noastră în otrăvit venin!
Cât rău după-atât bine!
Aşa furtuna vine,
Când soarele zâmbeşte, când cerul e senin.

Adio! N-am cuvinte
Să-ţi arăt tot ce simte,
În astfel de minuturi, mâhnit sufletul meu,
E o durere mare,
Şi suferinţi, pe care
A le simţi pot numai; a le descri mi-e greu.

A! cât de mult amară
Viaţa o să-mi pară!
Minuturile veacuri o să le socotesc.
A oricărei zi rază,
Noi lacrimi o să vază,
Când pe străine ţărmuri străin o sa trăiesc!

Spune-mi însă, iubită,
Când inima-ţi lipsită
De-un credincios prieten cu el nu va mai fi,
Vei putea uita toate
Plăcerile gustate?
Simţirea se va stinge, şi nu-l vei mai dori?

Astă lege obştească
Se cade să-ngrozească
Amorul, care vremea atâta l-a-ntărit?
În ce loc, pe ce cale,
Călcând pasur’le tale,
Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Durerea cea mai mare
Nu poate să omoare:
Pe-a mea care-a-ntrecut-o? Dar tot nu pot să mor!
A! de-i mai ţinea minte
Atâtea jurăminte,
Îmi vei mai păstra, poate, o urmă de amor!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când seara tu vei merge
Pe câmpuri, a culege
Flori tinere ca tine, s-acoperi fruntea ta,
Dacă din întîmplare
Vei nimeri o floare,
Ce poartă un scump nume, ce-i zic nu-ma-uita,

Atunci, atunci gândeşte
De mine că-ţi vorbeşte:
Asta-mi este nădejdea şi de-asta mai trăiesc:
Eu tot cred că e-n fire
Acea compătimire,
Ce inimile leagă cu lanţul sufletesc.

(No Ratings Yet)

Loading...