Oglindele ~ Grigore Alexandrescu

   Am citit altădată, nu mai ştiu în ce carte,
Că într-o ţară mare, de aici nu departe,
Plăcuta frumuseţe trecea de urîciune:
Cîţi se-ntîmpla s-o aibă se socotea slutiţi;
Iar frumoşi de minune
Se socotea aceia ce era mai pociţi.
Oglinzi ca să se vază nu se afla în ţară,
Şi era poprit lucru să s-aducă d-afară.
Aşa fieştecine
Socotea despre sine
Ceea ce auzea,
Căci chiar undele gîrlei ce curgea prin cetate
Era atît de negre ş-atît de-ntunecate,
Încît nu putea omul nici umbra a-şi vedea.
Dar după multe zile şi vreme-ndelungată,
O corabie mare, cu oglinzi încărcată,
Trecînd pe lîngă ţara de care vă vorbesc,
O apucă furtuna, o furtună cumplită,
Sau ca să zic mai bine, furtună norocită,
Pricină de prefaceri, de un folos obştesc;
Şi pentru-al obştei bine, o pagubă oricare
Nu mi se pare mare,
Mai vîrtos cînd acesta nu s-atinge de mine.
Împinsă de talazuri, corabia slăbită
Se sfărîmă, dar marfă puţină s-a-necat;
Oglindele mai toate le scoase la uscat.
Locuitorii ţării,
Cîţi se afla atuncea pe ţărmurile mării,
Cu toţii alergară,
Şi-n grab le adunară.
Se priviră în ele, şi coprinşi de mirare
Văzură adevărul, mulţi însă cu-ntristare.
Dar aflînd dregătorii minunea întîmplată,
Porunciră îndată
A se sparge cu pietre ş-a se desfiinţa
Oglindele acelea oriunde s-ar afla.
Multe se sfărîmară, dar ascunseră multe
Acei care porunca nu vrură s-o asculte.
Şi din vremea aceea toţi oamenii frumoşi
Arăt cîte-o oglindă acelor urîcioşi.

(Ed. 1842)

(No Ratings Yet)

Loading...