Răzbunarea şoarecilor sau moartea lui Sion ~ Grigore Alexandrescu

I

Pe Dealul Mitropoliei,
În Arhiva României,
Unde statul grămădeşte
Tot ce nu-i mai trebuieşte,
Unde s-află aruncate
Secături nenumărate,
Hârtii, condici osândite,
Judecăţi nenorocite,
Are cuiburi din vechime
Numeroasă şoricime,
Seminţie roditoare
Şi de literi rozătoare;
Şeful ei, un ghiscan mare,
În dosare locuieşte,
Nume de Rozon el are
Şi pe poliţe domneşte:
El e strănepot de frate
Lui Raton, care odată
Trăia de zgomot departe,
Într-o cameră privată.
Într-o zi ­ nu, era seară ­
Dup-a lui Rozon poruncă,
Şoarecii toţi s-adunară
Şi într-o tăcere-adâncă
Aste vorbe ascultară:

“De când sub aceste bolte ne aflăm adăpostiţi,
Fraţilor! voi ştiţi prea bine cât am fost de fericiţi;
Şeful de azi al Arhivei, om de pace iubitor,
Ne-a fost chiar ca un părinte, un zelos ocrotitor.
Nimeni din voi nu se plânge că din cuib a fost gonit,
Sau că într-aceste ziduri vreo pisică a-ntâlnit.
Sau că n-a putut să roază de frica vrunui duşman

Pergamentele antice, condicile de divan;
Soarta ne era prosperă, şeful trecea zâmbitor,
Generaţiile noastre aveau falnic viitor.
Dar azi, vai! totul se schimbă, azi suntem ameninţaţi
Să ne pierdem locuinţa şi să fim dizgraţiaţi.
Căci un moldovean obraznic, Sion, care a cântat
Paradisul (deşi iadul el cu drept l-a meritat),
A scris nu de multă vreme, într-un stil neomenos,

Că a şefului Arhivei pană noi o am fi ros.
Apoi suferi-vom oare ca acel cutezător,
Vrednic a purta mai bine nume de defăimător,
Să vie, precum venise, chiar într-al nostru pământ,
Să ne strice fericirea? Nu, cât eu în viaţă sânt,
Nu va fi: acum e timpul să ne răzbunăm şi noi,
S-arătăm că-n şoareci curge nobil sânge de eroi
Şi că păgânul acela, ce ura a meritat,
Nume de moldovean vrednic cu nedrept a câştigat:
Mergeţi dar şi-n astă noapte picerile vă gătiţi,
Şi când s-o ivi de ziuă cu toţii pe drum să fiţi.
Ca prin marş repede, grabnic, la Moldova să-l călcăm,
Cine sunt şoarecii noştri şi Rozon să-i arătăm.
De veţi găsi-mpotrivire, să nu vă descurajaţi,
Şi la orice întâmplare, totdeauna s-alergaţi
Unde-ţi zări că se mişcă vârful de la coada mea,
Ce pe a gloriei cale pururea o veţi vedea.”
Zise, şi auzitorii aşa mult au aplaudat,
Cât dulapurile toate în Arhivă s-au mişcat.
A doua zi şoricimea cu mare grabă porni
Făcu la Focşani gustare, şi seara în Iaşi sosi.

II

Noaptea domnea în natură,
Şi zefirii răcoroşi
Suflau cu-aceeaşi măsură
La drepţi sau necredincioşi;
De a zilei osteneală
Sion dormea obosit:
Dormea! fără îndoială,
În somnul lui fericit,
Visele, tainici fiinţe,
Din loc în loc îl purtau
Şi toate-ale lui dorinţe
Împlinite-i arătau.

C-o graţioasă munteancă i se părea că vorbea
Şi inima ei, şi mâna c-o bună zestre cerea.
Când deodată el dete un ţipăt îngrozitor:
Ţârcovnicii cu lungi plete alerg întru ajutor;
Departamentul Credinţei, la care fu mădular,
Cu toţi darabanii vine… însă târziu, şi-n zadar:
Pe patul lui de odihnă Sion zăcea sângerat,
Ca un caşcaval de Parma pe jumătate mâncat:
Urechile lui şi nasul, chiar dacă le-o fi avut,
Atuncea să le găsească deloc nu s-a mai putut.
Numai l-a doua-nviere eu cred că se vor găsi,
Când şoarecii le-or aduce, dacă or mai trebui.
Cu toate acestea lupta, de-o fi cum am auzit,
Mortului face onoare, căci mult s-a împotrivit:
Şi s-au găsit împrejuru-i, de mâna lui sugrumaţi,
Un mare număr de şoareci tot din cei mai însemnaţi.
Ba încă spun (dar aceasta eu nu v-o asigurez,
Căci fapta e de mirare, şi nu îmi vine s-o crez),
Spun că şi chiar comandirul, faimosul acel Rozon,
Lăsă o labă în mâna eroicului Sion.
Ce s-a întâmplat în urmă eu nici am mai cercetat,
Căci de pierderea aceasta foarte mult m-am întristat,
Sion amic îmi fusese, talent şi inimă-avea,
Şi crez c-ar fi trăit încă dacă atunci nu murea;
Literaturii române el ar fi fost de folos,
Dacă din nenorocire şoarecii nu l-ar fi ros.

(No Ratings Yet)

Loading...