Al totului părinte, tu, a cărui voinţă
La lumi nenfiinţate ai dăruit fiinţă,
Stăpâne creator!
Putere fără margini, izvor de veşnicie,
Al căruia sfânt nume pământul nu îl ştie,
Nici omul muritor!
Dacă la cer s-aude glasul făpturii tale,
Fă ca întotdeauna pe a virtuţii cale
Să merg nestrămutat.
Când soarta mă apasă, cum şi când îmi zâmbeşte,
Când veselă m-ajută, când aspră mă goneşte,
Sa pot fi neschimbat.
Mândria-n fericire să nu mă stăpânească,
Mâhnirea în restrişte să nu mă umilească,
Dreptatea să o ştiu.
Conştiinţa să-mi fie cereasca ta povaţă,
Prin ea tu mă-ndreptează, şi când greşesc mă-nvaţă
Cum trebuie să fiu.
Fă să doresc de obşte al omenirii bine,
Să mă cunosc pe însumi, şi altul decât tine
Sa nu am Dumnezeu.
La oameni adevărul să-l spui fără sfială,
De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşeală
Să nu îmi răzbun eu.
Şi fă ca totdeauna al meu suflet să vază
Lumina aşteptată, a nemuririi rază,
Dincolo de mormânt,
Acolo unde viaţa cea veşnică zâmbeşte
Sărmanului acela ce-n viaţă pătimeşte,
Gonit pe-acest pământ.
Ştiu cum că lumea noastră între globurile multe,
Ce sunt pentru mărirea-ţi cu un cuvânt făcute
După un veşnic plan,
Nimica înainte-ţi nu poate să se crează,
C-aşa de puţin este ş-atâta însemnează
Un val în ocean.
Cunosc cu toate-acestea şi văz cu-ncredinţare
Că-n fapta cea mai mică şi-n lucrul cel mai mare
Deopotrivă eşti,
Că la a ta dreptate nu este părtinire,
Că îngrijeşti de toate, că fără osebire
Şi-asupra mea priveşti.
Cu tunetul din ceruri tu ocoleşti pământul,
Înfloreşti cu natura şi răcoreşti cu vântul,
Eşti viaţa ce ne-ai dat.
Ascultă dar, Stăpâne, supusa rugăciune
Ce sufletul o-nalţă, ce inima depune
La tronu-ţi ne-ncetat.
Până-n ceasul din urmă amorul tău să-mi fie
Comoară de nădejde, de dulce bucurie,
Izvor de fericiri;
El singur să-mi stea faţă în acele minute,
Când planuri viitoare şi amăgiri trecute
Se şterg ca năluciri.