Satiră Duhului meu ~ Grigore Alexandrescu

Trageţi toţi câte o carte: domnule, eşti cu mine.
Şezi, mă rog, împotrivă, şi vezi de joacă bine!
­ Dar ţi-am spus, coconiţă, că eu, din întâmplare
Nici bine, nici nebine nu pot să fac cercare;
Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute,
Cu voia dumitale, îmi sunt necunoscute.
­ Nebun cine te-o crede; vrei să te rugăm, poate
Astăzi chiar şi copii ştiu jocurile toate,
Veacul înaintează: Caro; vezi că ţi-e rândul;
Dar ce făcuşi acolo, unde îţi este gândul?
Când eu am dat pe rigă, baţi cu alta mai mare?
Astfel de neştiinţă e lucru de mirare!

Aşa-mi zicea deunăzi, cu totul supărată,
O damă ce la jocuri e foarte învăţată,
Apoi şoptind pe taină cu câteva vecine:
­ Vedeţi, zise, ce soartă, şi ce păcat pe mine?
Două greşeli ca asta, zău, sufletul mi-l scot,
A! ce nenorocire! ma chere, ce idiot!

Vino acum de faţă şi stai la judecată,
Tu care le faci astea, duh, fiinţă ciudată,
Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare:
De ce treabă-mi eşti bună, putere gânditoare,
Când nu pot la nimica să mă ajut cu tine,
Când nu te-ai deprins încă nici vistul să-l joci bine?

Nu mai eşti tu acela care-n copilărie
Ştiai pe dinafară vestit- Alexăndrie,
Şi viaţa ciudată a unui crai cuminte,
Care lăsa pe dracu fără încălţăminte?
Tu, care mai în urmă, râzând de-acestea toate,
De rost puteai a spune tragedii însemnate,
Meropa, Atalia şi altele mai multe,
Declamându-le toate cui vrea să te asculte?

Negreşit îmi vei zice, ţin minte ce îmi place,
Dar cărţile cu mine e greu să se împace.
Mai lesne pot a spune hoţiile urmate
La zece tribunaluri sub nume de dreptate,
Mai lesne pot să număr pe degetele mele
Câţi sfinţi avem pe lună şi câte versuri rele,
Decât să bag de seamă ce carte nu e dată,
A cui este mai mică şi cine o să bată.
Când sunt în adunare, n-am altă mulţumire
Decât să se deschidă sujeturi de vorbire:
Atunci sunt gata, slobod, ascult, şi cu plăcere
Tuşesc, zâmbesc, mă leagăn şi-mi dau a mea părere.
­ Frumos răspuns! Ascultă: pe cât mie îmi pare,
De lume, de năravuri ai slabă încercare.
Trebuie să ştii jocul şi dansul ce-ţi lipseşte,
Şi nişte mici petreceri, ce se zic româneşte
Jocuri nevinovate. Nevinovate fie,
Măcar că vini destule din ele pot să fie;
Trebuie să faci pasuri şi complimente bune,
La vorbe serioase când alţii se vor pune,
Să n-asculţi, să spui glume, să scoţi la jucării,
Şi pân-a râde alţii, să râzi tu mai întâi.

Vezi domnişoru-acela care toate le ştie,
Căruia vorba, duhul îi stă în pălărie,
În chipul de-a o scoate cu graţii prefăcute?
Hainele de pe dânsul sunt la Paris cusute:
Singur ne-ncredinţează. Lorneta atârnată
Este şi mai străină, de-o formă minunată;
Vrea s-o cumpere prinţul, dar ca un om cuminte
Dumnealui o tocmise ceva mai înainte.
Când le-a spus astea toate, o ia la ochi, priveşte
Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbeşte;
I-o dă în nas, se pleacă, şi în sfârşit o lasă,
Zicându-i: Ce lornetă! te-arată mai frumoasă!

Fieşcine cunoaşte ce cap tânărul are;
Dar pentru că dă bine din mâini şi din picioare,
Şi trânteşte la vorbe fără să se gândească,
Am văzut multă lume cu duh să-l socotească;
Iată de ce talente avem noi trebuinţă.

Dar tu care uiţi lesne, duh fără de ştiinţă,
Socoteşti că poţi oare, prin altfel de mijloace,
Arătându-te-n lume vreo figură-a face?
Pretenţia aceasta mi s-ar părea ciudată.

Când pe la nunte, baluri, ne ducem vreodată
(Căci din nenorocire puternica natură
Ne-a unit împreună c-o strânsă legătură),
Râd văzându-te singur, şi într-un colţ deoparte,
Parc-ai fi mers acolo ca să compui o carte,
Iar nu ca să te bucuri cu lumea dimpreună.
Dacă vreo coconiţă, frumoasă, dulce, bună,
Crezând că ne prefacem, ne-ndeamnă, ne pofteşte,
Ne ia la joc, greşeala-i îndată şi-o plăteşte;
Rar să se afle damă de mijloc aşa tare,
Ca să n-o fac să cadă la cea dintâi mişcare.
Ăsta îţi e talentul şi darurile toate.

Cât pentru darul vorbei, ce crezi că îl ai, poate,
E numai o părere: îţi cer şi iertăciune,
Că nici pentru prieteni minciuni nu voi a spune.
Adevărat se-ntâmplă să zici pe la soroace
Câte o vorbă-două, care la unii place;
În câte rânduri însă distracţiile tale
Te fac să scoţi cuvinte ce nu ar fi cu cale,
Să superi din greşeală persoane însemnate,
Ba încă câteodată şi dame delicate,
Râzând de-acele două, statornică pereche
Care îşi petrece seara şoptindu-şi la ureche,
De celelalte patru contese ideale,
Umflate de pretenţii şi vrednice de jale,
Pe care dacă prinţul le ia la bal de mână,
Nu mai vorbesc cu nimeni câte o săptămână.
Astăzi râzi de-o pedantă, mâine de-o preţioasă;
Zici de una ajunsă în vârstă cuvioasă
Că atestatul vremii nu va să-l priimească;
Şi de-alta ce iubeşte de cinste să vorbească,
Ce laudă virtutea şi-n veci ţi-o pomeneşte,
Zici că e virtuoasă cât ştim noi evreieşte.

Greşelile acestea îţi fac un urât nume.
Tu ştii ce se întâmplă când se aude-n lume
Că cinevaşi s-apucă defecturi să arate:
Mulţi scot sub al lui nume minciuni nenumărate.
S-a vorbit într-o casă de un fanfaron mare,
Declamând sentimente ce sigur nu le are,
Care la tot ar pune suflarea omenească,
Când cineva cu dânsul ar vrea să o tocmească;
S-a zis ceva de Iancu, de Stan, de Lăurescu;
Cine le-a scos acestea? ­ Le-a scos Alexandrescu.
Făr-a zice nimica, singura ta zâmbire,
De te-i afla de faţă, e o-nvinovăţire.
În zadar te porţi bine şi lauzi câteodată,
Chiar lauda în gură-ţi de satiră e luată.

Aşa, în loc să critici greşelile străine,
În loc să râzi de alţii, mai bine râzi de tine;
Învaţă danţul, vistul şi multe de-alde alea;
Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea.

Arghir, eroul poemei ce poartă numele lui, a furat de la dracu o pereche de papuci care slujeau drept aripi acelui ce se încălţa cu dânşii (n. a.).

(No Ratings Yet)

Loading...