O temniţă-adâncă îmi e locuinţa:
Prin dese, prin negre zăbrele de fier
O rază pierdută îmi spune fiinţa
Cerescului soare, seninului cer.
Şi frigul mă-ngheaţă; e umed pământul;
De ziduri, de lanţuri eu sunt ocolit:
Aici suferinţa aşteaptă mormântul,
Căci legile lumii aşa au voit.
Adus ca o crudă, sălbatică fiară,
L-a temniţei poartă nădejdea-am lăsat,
Şi simt chinuire atât mai amară,
Cu cât a mea soartă eu n-am meritat.
O noapte fatală! o noapte cumplită!
Pe patu-mi de trudă dormeam obosit:
Era despre ziuă: soţia-mi iubită
Şedea lângă mine… un vis, vis cumplit!
Văzui: în bătrâne păduri depărtate
Părea că mă aflu; eram călător;
Dar calea pierdusem; pe ramuri uscate
Cânta cucuveaua cu glas cobitor.
Copacii în preajmă-mi părea că-nviază:
Din toată tulpina un geamăt ieşea:
Flămândă, cumplită, vedeam că-mi urmează
O ceată turbată de lupi, ce urla.
Şi eu fugeam iute, fugeam cu grăbire,
Dar locul sub mine de sânge-nchegat
Silinţe-mi zadarnici punea-mpotrivire;
De-o rece sudoare eram inundat.
Sufla un vânt iute, şi luna-ngrozită
În spaţiuri veşnici trecea alergând,
Cu stinsele-i raze, cu faţa-i pălită
Întinse pustiuri abia luminând.
Apoi deodată în nori se ascunse,
Şi lipsa ei dete cumplitul semnal:
În spasma nespusă ce-atunci mă pătrunse,
Văzui trecând moartea pe palidu-i cal.
Schelet de-altă lume, cu forme cumplite,
Rânjind, către mine privea neclintit:
În mâna-i uscată, în unghi ascuţite
Ţinea o femeie… din capu-i zdrobit,
Muşca câteodată, muşca cu turbare,
Şi creieri, şi oase din gura-i cădea:
Uimit rămăsesem: la orice mişcare
Părea că ea rupe din inima mea.
Dar ceata de fiare o văz… mă soseşte…
Fierbintea-i suflare acum o simţii…
Mă plec, cat, şi mâna-mi grea piatră-ntâlneşte,
Curaj desnădejdea îmi dă, şi… izbii…
Un ţipăt s-aude… eu sar în picioare,
Din somnu-mi de groază atunci deşteptat.
Soţia-mi lipsită de-a vieţii suflare
Zăcea… capu-i tânăr era sfărâmat!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De-atunci zile multe şi nopţi osândite
Pe fruntea-mi trecură! eu nici am simţit
A lor osebire; vedenii cumplite
Şi ţipătu-acela în veci m-a-nsoţit.
Răsună el seara, l-auz dimineaţa,
Precum în minutul prin crimă-nsemnat;
Şi eu trăiesc încă! trăiesc, căci viaţa,
Amară pedeapsă, în dar mi s-a dat.
Aici aştept vremea şi ziua dorită
Să văz dacă dreptul ceresc împărat
Priveşte la fapta-mi, ce este cumplită
- Sau numai la cuget, ce este curat.
- [Sujetul acestei poezii este o întâmplare adevărată. Osânditul socotesc că trăieşte încă, şi nu e mai mult de patru ani de când s-a judecat pricina la tribunaluri, unde el, mărturisind fapta, căuta a se dezvinovăţi prin povestirea nenorocosului vis. Dar judecătorii, temându-se ca nu cumva îndurarea către acesta să însufle şi altora dorinţa de a visa, au aplicat pravila care nu cuprinde nimic despre vise. Căci pravila criminală, după cum ştim, e încă nedesăvârşită (n. a.). ]