Clopotele ~ Ioan Alexandru

De-atâtea clopote la gâtul turmelor
trase pe jos de miile de ani
pământul este
cea mai curată
lacrimă
din univers.
Din miez de noapte-până-n miez de veac,
pe frig, strânşi laolaltă ne încălzim
plângând într-una.
Din lacrimi facem clopote şi le dosim
la gâtul turmelor să nu le vadă luna.
Primăvara semănăm în arbori şi în stânci
sămânţa clopotelor şi izvorăsc în lume
păsări şi flori cântând în limba lor
acelaşi dor de moarte cum ne poate spune.

Vara ascundem clopotele într-un turn,
pieziş le ridicăm în ceruri peste cimitire
înfricoşaţi şi batem cu bătaia lor
în spatele lui Dumnezeu de fericire.

Toamna tragem clopotele din nouri pe pământ
Şi le gonim pe funii de-a lungul omenirii
duhnind a foc şi moarte la-ntoarcerea-napoi
le cuibărim cenuşa şi haosul din noi.

Dar gerul iernii negre coboară în părinţi,
clopotele fierb în fiecare,
pământul de departe văzut e-un clopot sugrumat
pe-o lacrimă enormă uscată lângă mare.

(No Ratings Yet)

Loading...