M-am dus o clipă în Infern,
în bolgiile-adânci, dar Dante,
ce zugrăvi în vers etern
escroci, şi papi, şi duci, bacante,
pe când mă însoţea, în pas uşor,
şi-i povesteam de Hitler, negru nor,
se-nvârteji-n coroana lui de laur
şi-mi spuse : – Astfel de balaur
mi-a întrecut şi mie-nchipuirea,
dar deapănă-ţi, amice, povestirea !
– Pe feudalii tăi, părinte,
i-ai pus la stâlp, şi iadul îi desfată
cu smoală neagră şi fierbinte,
dar ei nu sunt decât copii în vată,
părinţii lor acuma s-au născut!
Ciudat ! Să aibă taţii fiii în trecut !
Au ars cuptoarele, pe întrecute,
şi mii de oameni s-au sfârşit în vânt,
privind sticlos la şirul lung de brute.
Se răscula şi recele pământ !
Şi mă uitai cu scârbă-n vechea ladă,
ce-o iau în seamă numai cronicarii.
Pe tronuri mari de oase : Hitler, carii,
ce rod mărunt, căci vremea i-a mutat din lemn
în ţeasta lui, să toace crudul semn
ce-a-ncins amarnic fruntea omenirii.
Dar, când umblam pe vântul pustiirii,
O pajură cu moartea-n aripi blege
veni din Bonn, scheletul să-i închege.
Os lângă os şi gheară lângă gheară,
să-i dea din nou puterea ei de fiară,
şi crucea strâmbă, înecată-n ură,
să verse-n lume cea mai neagră zgură!
Pe când priveam la Hitleri noi şi vechi,
mi s-a părut ca Dante s-a urnit din lut,
strigând : « În cartea de atunci n-au încăput,
şi filele sunt roase şi străvechi ».
Prietene! Să mergem! Turmei de tâlhari
să-i fim în veacul XX slăviţi gropari!
Din tobele iubirii şi-ale urii
să cânte apele şi trubadurii
şi să răscoale munţii-ncremeniţi de veci,
să fie furnicar de oameni pe poteci,
şi trăsnetul cumplit să se prăvale,
să-ngroape crima-n marşuri epocale.
(“Cu Dante prin infern “)