Elegie I. Trecutul ~ Ion Heliade Radulescu

Aură scumpă ce pieptu-mi poartă,
Nume prea dulce ce glăsuiesc.
Şi buza-mi, limba-mi se-nsufleţesc,
A vieţii mele senina soartă!

Soţie bună, îngerul meu,
Tovarăş vecinic, ce-o sfântă lege
Prin vecinici noduri vru să ne lege,
Din doi să facă un singur eu;

Chip ce ca fulger ce-n nor trăieşte
Ş-alt nor d-atinge, atunci pe loc
Repede şarpe luceşte-un foc,
Aprinde, arde tot ce-ntâlneşte;

Astfel, îndată ce s-a ivit,
Luceşte-n minte-mi, mă-nflăcărează,
Prin vine-mi repede circulează
Focul ce m-arde, şi-s fericit.

Cerească, limpede fericire
Ce raiul naşte, dar foarte rar,
L-Adam, la Eva întâiul dar
Ca să cunoască din nemurire!

Eşti fericită, căci te iubesc,
Şi-nflăcărata asta simţire
Este nectarul de îndulcire
Relelor toate ce mă-ntâlnesc.

Te iubesc, scumpă, dar de ce trece
Grabnica vreme iute la zbor?
Ia, şi ne zice că e trecător
Tot, şi-l împinge la mormânt rece.

P-ale ei aripi trecem şi noi;
Pe nesimţite, ah, tinereţea
Zice: Adio!… şi bătrâneţea
Ne-arată drumul plin de nevoi.

Trece, dar vezi-o că e-nsemnată
D-amorul nostru, cel neînvins,
Singur e vecinic şi neatins
De stingătoarea-i mână-ntrarmată.

Ici e minutul cel fericit
În care-amorul meu te zăreşte:
“Tinere,-mi zice, d-acum trăieşte
Sub legea singură ce-am sfinţit.”

Ş-apoi cu binele se strecoară,
Se roagă; aspră, dar, tu-l goneşti;
El cere pieptul, tu îl fereşti…
Şi-ndat’ el inima împresoară.

O fură! zboară, şi nu-l mai vezi:
Pe loc te pipăi, simţi ce-ţi lipseşte,
O ceri, o cauţi, ea se uneşte
Cu-a mea-mpreună, şi tu oftezi.

Dincoaci eu mâna plin de sfială
Destăinuindu-mă o întinz,
Cer a ta mână, tremur, coprinz,
O strâng, mă strânge ea cu-ndrăzneală.

Şi ochii noştri se rătăcesc,
Aprinşi de flăcări se-ntunecează,
Se las, s-ardică, se luminează;
Tot e tăcere, toate vorbesc.

Inima saltă, pieptul ne bate,
Un foc pătrunde printr-amândoi;
Ascuns nu este nimic în noi,
Şi faptă bună, şi răutate.

Colo vezi lacrimile curgând
Într-o comoară ce le adună
Ca două râuri ce se-mpreună
C-un nume câmpurile-adăpând?

Dincol’,o dulce d-amor zâmbire,
Ş-apoi necazurile sosesc:
Drumuri ghimpoase ni se gătesc,
Ceasuri amare de dăspărţire.

Munţi ne desparte, zilele trec
Şi n-au nici pace, nici mângâiere;
Posomorâte duc şi durere,
Grămadă relele se întrec.

Dar iată ceasul de însoţire
Şi necălcatul meu jurământ:
Credinţă, dragoste, crezământ
Jur ţie-n sfânta noastră unire.

Şi-ndată pacinicul Imeneu
Pe capul nostru mâna lui pune,
Şi înţeleptele-i griji şi bune
Însânuieşte în pieptul meu.

Nod şi mai tare dup-asta vine,
Minuturi sfinte sărbătorim:
Cerul ne face părinţi să fim,
Braţele noastre acum sunt pline.

Numele tată de două ori
Coboară focul ce-n cer viază,
Ce p-a mea inimă văpăiază
Ca doi puternici flăcăraţi sori.

Doi fii făloasa-mi mână mângâie
Şi strâns la pieptul meu îi lipesc,
Cu ei în braţe cerul slăvesc,
Şi e plăcuta la cer tămâie.

Dar ca luceafărul de apus,
Care cu seara pe cer s-arată
Şi când luceşte, atunci şi-ndată
Zice adio, piere, s-a dus!

Astfel nădejdea-mi cea mângâioasă,
Ce cu-al meu înger îmi răsări,
Atunci apuse când se ivi
În a mea inimă dureroasă.

Înger! cerescul meu serafin!
Ce-mi fuse oare a ta ivire?
Floare sau umbră, vis, nălucire?
Ah! izvor vecinic de lung suspin!

Din cer aicea ai fost o rază?
Cu vro solie ai fost pornit?
(Ca-ntr-al meu suflet cel amorţit
S-aduci căldura?) sau cu vro pază?

Slujba-ţi în grabă ţi-o împlinesti,
Şi-mi dai o vecinică sărutare;
Ţi-ndreptezi zborul făr-aşteptare
Şi iar la postu-ţi drept te opreşti.

. . . . . . . . . . . . . . .

Iată-ne, soro, iată-ne dorul,
Omul şi soarta lui ce-ntâlnim;
Folosul este să ne iubim,
Vremea să treacă, să stea amorul.

Ah, şi trec toate, n-aştept şi zbor:
La vânturi frunza cea fugătoare,
În mare unda cea plângătoare,
Omul la moarte mai grăbitor.

Vremea grăbeşte, e călătoare;
P-ale ei aripi grăbim şi noi
La toamna vieţii plină-n nevoi,
La bătrâneţe tremurătoare.

Dar noi nevoia ştim să-nlesnim:
Unde e pace nu e durere,
Dragostea-n sine e mângâiere;
Sosească ceasul, noi ne gătim.

(No Ratings Yet)

Loading...