Versuri ( Amicului C.D.) ~ Ion Luca Caragiale

Ce-mi spui de poezie, d-acea chimeră tristă,
Când lumea d-astăzi, rece și materialistă,
Își râde de chimere și de puterea lor?
Credințele d-acuma condamnă poezia
Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia
Ce merită să poarte disprețul tuturor.

Ascultă-mă și crede: de vei simți vrodată
Că pieptul tău nutrește scânteia cea sacrată,
Să știi că mizerabil vei trece pe pământ;
În timpurile noastre, decât să cânți, mai bine
De pietre sparge-ți lira ș-apoi sufocă-n tine
Fugoasa-ți inspirare și-al tău nebun avânt.

De-acum, stăi noaptea singur, citește, studiază,
Și de veghiare palid, mereu, mereu veghează,
Plecat pe cărți bătrâne consumă-ți anii toți,
Sacrifică-ți vederea, cătând fără-ncetare
Ca să găsești ideea funestă pentru care
S-alerge-n valuri sute de mii de sacerdoți;

Obiectul ei să fie, desigur, omenirea,
Iar scopul, abrutirea, mizeria, tâmpirea!
— Acolo sacerdoții cu toți vor aținti. —
Ideea ta pământul în lung și-n lat să-ncingă,
Prin vorbă sau prin spadă, cu-ncetul ea s-atingă
Și polul miazănoapte și polul miazăzi.

Sau, nu! Muncește-ți mintea, gândește-te, combină,
Inventă-o monstruoasă, teribilă machină,
Concepere fatală, ce, demn-a se chema
Flagelul omenirei, pornind într-o clipire,
Ca fulgerul, turbată și numai c-o lovire
Armate formidabili să poată sfărâma.

Atunci tiranii lumei, văzând a ta lucrare,
Vor alerga cu toții să-ți dea, prin admirare,
Averi, măriri și nume, s-ajungi nemuritor:
Iar bietele popoare, nenumărabili brute,
Tâmpite d-o nedemnă și lungă servitute,
Te vor mări, fii sigur, ca și tiranii lor.

Adesea mă concentru și cuget cum, odată,
În Grecia, mulțimea, de cântu-ți fărmecată,
Tăcută, strânsă-n juru-ți, Omere, te-asculta
Așa, bătrân rapsode!… Și te numea Poetul,
Căci între toți mortalii tu posedai secretul
Cum se-nstrunează lira, cum trebui a cânta.

Erai bătrân, dar mândru; pe fruntea ta senină
Lucea-n splendoarea toată scânteia cea divină
Ce zeii, spre-a lor fală, voiseră să-ți dea.
Umblai după-ntâmplare, și numai a ta muză
Și cultul ce-ți dau grecii le-aveai drept călăuză:
Orb, tu nu vedeai lumea, dar lumea te vedea.

Rapsode, vino și-astăzi, și, de mai poți, te-nspiră,
Te-ncearcă să mai farmeci mulțimea cu-a ta liră
Și cu scânteia sacră ce-aveai pe fruntea ta
Dac-ai trăi, desigur, ți-ai renega și muza,
Și geniul, și lira, și mută ți-ar fi buza;
Mânia lui Achile mă jur de-ai mai cânta.

Căci de cumva, bătrâne, nevrând să știi de lume,
Cântând, ai vrea și-acuma să sapi frumosu-ți nume
Pe-a timpilor eternă columnă de granit,
Amar ți-ar fi plătită sublima nebunie:
Mulțimea, fără milă, ți-ar zice-n ironie
Și fără să te-asculte: „Sărmanul e smintit!”

Și chiar daca p-alocuri, prin lungă căutare,
S-ar mai găsi ființe ce sacra ta cântare
Ar mai putea-nțelege și-ar mai putea simți,
Invidia nedemnă, barbară și perfidă,
Ori ignoranța crudă, profană și stupidă
— Virtuțile moderne — pe loc te-ar amuți.

Ce-mi spui de poezie, de-acea chimeră tristă,
Când lumea d-astăzi, rece și materialistă,
Își râde de chimere și de puterea lor?
Credințele d-acuma condamnă poezia
Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia
Ce merită să poarte disprețul tutulor.

(1 votes, average: 5.00 out of 5)

Loading...