Adormirea ~ Ion Pillat

Cum cadea in sat amurgul peste-ograzi si peste sure,
A iesit cu luna plina heruvimul din padure.
S-au speriat copii cu vite si-au tipat de spaima lui
Linistit o lua pe coasta, pe sub plopii drumului.
Au fosnit ca de furtuna, fara vant in frunza, plopii.
Luna tremura, devale roate mari in iazul popii.

S-a oprit la casa veche unde drumu-si face cruce,
Crestineste la raspantie si-ntarzie pan’ se duce.
A batut in lemnul portii de stejar, de-doua ori:
Singura se trase poarta si primi pe calator.
Cainele urla o data lung, apoi doar marai —
Heruvimul pentru-atata insa pasul nu-si grabi.
Maica Domnului, ca-n vremuri, sta cu lucrul la fereastra.
O trezi in raza lunii, lin, aripa lui albastra.
Stranse iia inceputa, toate grijile le stranse,
Stranse zilele traite, cu sirag de lacrimi planse.
La icoane ea aprinse cuvios o lumanare.
Pana-n temelii de suflet o e pace mare.
Se-nchina lui San Nicoara, lui San Ion, ei cel mai drag,
Se gandi la fiu-n ceruri si la cainele din prag,
Isi uda ca totdeauna toate glastrele de nalba,
Se gati ca pentru noapte cu camasa cea mai alba,
Netezi cearceaful bine, sa nu faca nici o cuta
Panza inului curata ca si viata ei trecuta,
Se culca sfioasa-n patu-i stramt, ca pe o nasalie,
Si-adormi rugand pe Domnul langa fiul ei sa fie.

(No Ratings Yet)

Loading...