O, strasini cu-aripi negre pe discul alb al lumii,
Care-si aduc aminte, asa batrane sunt,
De Don Quihote-n lupta cu morile de vant
Zarite pe-nnoptate pe drumul Pampelunii!
Sub sita invechita isi intocmesc lastunii
In primavara cuiburi de paie si pamant,
Si fiecare toamna va sapa un mormant
In stanca, pe tarana, sau prin nisipul dunii.
Desi va paste moartea cumplita an de an,
Tot mai pastrati trufie de nobil castilian;
Subtire, bratul vostru inalta parca-o spada…
Si cum stati nemiscate — pricep: panditi gramada
Sa vie-n licarire de zale ce rasun’
Hidalgo de la Mancha si visul lui nebun.