Corpul delict ~ ovidiuvasile

Corpul delict

Fiecare om din lume,
Îşi iubeşte corpul său.
Corpul fizic, cel din carne,
Conceput de Dumnezeu.

După timpuri, după toane,
Fel de fel de-nfăţişări.
Biologic, animalic,
Mamifer după purtări.
Notă mică la purtare,
Pe pământ a dobândit.
Omul drept fiinţa care
Dumnezeu a-ngăduit
Ca să fie! Să existe!
Şi să stăpânească-n veci
Tot ce mişcă şi respiră,
Fie calde, fie reci.
Dar să fi stăpân, e simplu.
Ca să vii şi să indici,
Cu metode de tot felul,
Să forţezi şi să obligi.
Ori să fii stăpân pe toate,
Nu înseamnă a stăpânii !
Iar voinţa-n frântă-n lupte,
Nu înseamnă a izbândii !
Poţi să fii stăpân la toate,
Dar să nu le stăpâneşti.
Însuşi corpul, cel din carne,
Nu poţi să ţi-l potoleşti.
Are pofte şi dorinţe
Şi dureri, de neoprit.
Doar cu minte şi credinţă,
Controlezi neângrădit.

Cel ce poate, cel ce ştie
Disciplina-n corpul său,
Este cel puternic,Omul,
Cel ales de Dumnezeu.
Corpul, carnea, animalul,
Cel de minte controlat,
N-are sete de putere,
Pofte de stăpân castrat.
Omul bun, n-are nevoie,
Trebuinţă de mai mult.
Iar ajunge numai corpul,
Cu putinţă  de, crezut.
Ca să-nveţe, să-l cunoască
Şi să potolească-n el,
Pofta cea de stăpânire,
De obiecte, fel de fel.
De fiinţe doar cu carne,
Fără minte-n trupul lor,
Cantităţi de creier, moarte,
De tranşat la abator,
De avere ,de palate,
De putere de  carton,
De ştiinţa pentru frică,
Cea de semănat în Om.

(No Ratings Yet)

Loading...