Dor de Păunescu
S-a dus poezia noastră,
Cea compusă pentru vii,
De un munte, de un monstru,
Sacru, poate, nici nu ştii.
Dacă-i azi ori dacă-i mâine,
Ziua aceea-n care noi,
Învăţa-vom de la alţii,
Cum să ne cinstim eroi.
S-a dus domnul Păunescu,
A plecat de printre noi
Monumentul de cultură,
Ce ţinea pe vânt, pe ploi,
Vreme bună sau furtună,
Luni sau vineri, marţi ori joi,
Un Cenaclu din acela,
Care-nflăcara în noi
Dorul cel de Eminescu,
De parinţi şi de eroi.
A aprins lumina-n ţară,
Ne-a învăţat să o primim,
Ca să ne pătrundă-n suflet
Şi să-l cureţe puţin,
Cu credinţă adevărată,
Cu potenţial divin.
Deşteptând o naţiune,
Una de aplaudaci,
Care adormise parcă,
Naţiune de săraci.
Dar săraci, nu de avere,
Că de-averi, ţara gemea,
De săraci, săraci de minte,
România se numea.
Cobora cerul pe ape,
Păunescu când vorbea,
Vocea lui voievodală,
Ca un tunet răsuna.
Striga ,,Roată… Vrem cu ţara!”
Mai simţiţi acel fior?
Val de braţe ridicate
Cu brichete-n mâna lor,
Lacrimi, pe obrajii tineri,
De emoţie şi-n piept
Inimă română trează,
Conştiinţă cu efect,
Se putea atuncea face
Revoluţie-n direct.
Însă au facut-o alţii,
Mai mârşav şi mai suspect,
Iar din domnul Păunescu,
Mugur de cuvânt, maestru
Şi de vorbe arhitect,
Au întins în părţi hiene,
Cu pretext de intelect.
Au uitat de poezie ,
Pentru simplul interes,
Politrucii, pesedeii,
Cel lăsat şi cel ales,
Ca să tune şi s-adune,
Cea rămas şi-au mai cules,
Dintr-un om, condei de aur,
Dintr-o viaţă ca un vers.
Dar acum maestrul tace.
Nu mai bubuie la noi
Glasul său inconfundabil,
Melodie de război.
La adio tu…maestre!
Care-ai fost şi-ai să rămâi,
Idolul prezent de-a pururi,
Flacăra la căpătâi.
Ne-a ramas, totuşi iubirea,
Dorul cel de absolut,
Nu-i mai singur, Eminescu,
Cu maestrul, e mai mult.
Dacă unu şi cu unu,
Nu voiau să facă doi,
Acum nu mai au ce face,
Rezultatul e în noi.
Să cântăm cu toţi acuma
Cu adidaşii în cui,
Rugă la maestrul care,
Ieri a fost şi astăzi nu-i.
Sărutăm dreapta, maestre,
Generaţia în blugi,
Care pururi o să-ţi cânte,
Imnuri, poezii şi rugi.