Tăcut şi… trist ~ vii

Când al meu Sufletul însetat, de pace şi lumină,
sperând perpetuu căuta, căldura cea divină,
în adevăr crezând mereu, şi
încercând să-i dea rost vieţii,
a devenit subit, tăcut şi trist…

De ce tăcut şi trist, tăcut şi trist???…
Ciupearca, Iarba, floarea, viţa, pomul
şi orice vietate, la fel ca omul, viaţă are.
Ca un intrus, flagrant, în viaţă…
li s-a băgat,
la fel ca omul, şi nu numai omul
viaţa şi splendoare le-a curmat!

Impetuos şi necesar, chiar important
în viaţa omul le-a intrat …
şi cu-a lor moarte
viaţă şi-a creat.
Eu, sunt tăcut şi trist…
pe calea vieţii, unde…
în abatorul mare,
în mare pare ce-i util
are valoare,
încerc, pe-acest pământ,
ce-mi pare, la fel de valoros
ca cimitirul mare…
să-mi păstrez gândirea neştirbită
de ce altora le-a întinat valoarea…

Nu Jungla are legi şi…
nu-ale Junglei legi ni se impun.
E omnul mult prea criminal, sau
poate că neputincios şi nici char priceput…
Mai criminal e lupul ce caprei sfârtecând grumazul şi
asfixând-o o doboară şi mănâncă,
sau capra care fără îndurare şi chibzuinţă,
răpune şi înghite firele de iarbă cu seminţe … ?

E omul criminal,
care cu nepăsare,
sub picioare calcă firele de iarbă,
sau poate vietatea carea le mănâncă,
ori gerul, care,
sub povara iernii le îngheaţă şi
le răpeşte viaţa?

Şi-apoi religia,
expresie a neputinţei,
sau poate a nedorinţei de-a răspunde,
pentru fapte,
care duc la moarte
şi ne-au întinat voarea…
continuare: http://vii.ro/2011/02/11/tacut-si-trist/

(No Ratings Yet)

Loading...