Un roman ~ Mihai Eminescu

În van oglinzi frumoase şi florile-împlu sala
C-un aer plin de miros, molatec, de argint
În sufletu-unui tânăr e noapte şi răceală
Lumini până în gându-i cel negru nu se-ntind.

În van tineri d-o vârstă ciocnesc vesel păhare
Şi l-ale lor petreceri pre dânsul îl invit
Ei nu vor să-nţeleagă zimbirile-i amare.
Dup-o perdea s-ascunde în versuri adâncit.

Unde petrece-n gându-i?… În valea lui natală
În codrii plini de umbră, pin râpe ce s-afund
Unde izvoarele-albe murmure dulci esală
Şi scapăr argintoase lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să revadă colibele de paie
Dormind cuiburi de vultur pe stânci, ce se prăval
Când luna pintre nouri, regina cea bălaie,
Se ridica pin codrii din fruntea unui deal ­

Să aib-ar vrea colibă de trestii mititică
În ea un pat de scânduri, muşchi verde drept covor
Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică
Cu fruntea lui cea stearpă vârându-se în nori.

Ar vrea să rătăcească câmpii înfloritoare
Unde ale lui zile din raze le-a ţesut.
Unde-nvăţa din râuri murmurul de-ncântare
Şi pricepea din codri misterul lor tăcut.

O babă, ce atâtea poveşti, pe câte fuse
De lână ce torsese, ştia ­ l-a învăţat
Să tâlcuiască graiul ş-a păsărilor spuse
Şi murmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare
În dulcile-nmiitul al păsărilor grai
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Îşi zidesc monâstire de ceară pentru trai.

De spânzură pin ramuri de sălcii argintoase
O-mpărăţie-ntreagă-ntr-un cuib legănător ­
A firii dulce limbă, de el era-nţeleasă
Şi îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor.

Visa copilul… Fruntea-i de-o stâncă rezimată
Privea uimit în râul ce spumega amar
Şi asvârlea vo piatră în apa-nvolburată
Râdea, cânta degeaba ­ plângea chiar în zădar.

Vedea în zarea văii nuci mari cu frunza lată
Ş-o lume de flori albe pe şiruri de cireşi
Şi iarba de pe pajişti e moale-amestecată
Cu flori glabene ş-albe, p-ici colo de măcieşi.

Pelinii suri c-argintul cu dulcile miroase
Împlu adormitoare tot aerul cel cald
Vişini-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase
Lanul călătoreşte cu valuri de smarald.

A ierburilor spice stau sure-verzi în soare,
Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin
Pin iarba mare trece, ş-aminte luătoare
Pliveşte flori de aur şi fire de pelin.

Cunună-şi împleteşte şi-o-ncaieră sălbatec
În pletele îmflate, în părul încâlcit
Şi ochi-i râd în capu-i, şi faţa-i jăratec ­
A lanurilor zână cu chip frumos, răstit.

Ş-apoi în codru trece şi cântă doina dragă
Sălbatec este glasu-i, răstit, copilăros,
El sună-n codrul verde, în lumea lui întreagă
Albele ei picioare îndoaie flori pe jos.

Ah! de aş fi ­ ea strigă ­ o pasăre măiastră
Cu penele de aur, ca păsările-n rai
La sânta Joi m-aş duce ş-aş bate în fereastră
Cu ciocul ­ şi i-aş zice cu rugătorul grai

Să-mi deie un măr, în care închis să fie-o lume
Palat de-argint în lunci şi-n codrii înfundat
Ş-un făt-frumos de mire, înalt cu dulce nume
Din sânge şi din lapte ­ ficior de împărat.

Ea cântă şi pocneşte în crengi c-o vargă lungă ­
O ploaie de flori albe se scutură pe ea
Un flutur roş şi vânăt se-nalţă, ea-l alungă
De pasu-i crengi se-ndoaie şi glasu-i răsuna…

Apoi şi-aduse aminte ­ era o zi frumoasă,
El s-a trezit în luncă sub ochii ei de foc,
Ea păru-şi dă-ntr-o parte din faţa ruşinoasă
Îşi pleca ochii timizi, şi el a stat pe loc.

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ţie minte.
Destul că nu mai este ­ şi chipul ei cel blând,
Surisul ei cel timid şi ochiul ei cuminte
Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă el ar vrea înc-odată
Să vadă lunca verde, valea pierdută-n flori
Unde ades de braţu-i în noaptea înstelată
Şedea pe stânca stearpă spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori… enigme. Ah! ce ştia pe-atunce
De-a vieţii grea enigmă, de anii furtunoşi?
În lacu-adânc şi neted din mijlocu-unei lunce
El vedea zine albe cu părul de-aur roş.

Şi trestia cea naltă de vuia-n vânt mai tare
El asculta la glasu-i ca nişte basme dulci
Când raţele sălbatice încreţeau apa clară
Scăldându-se pin papuri cu ciucalăi de fulgi.

…………………………………………………

Trecură ani. E noapte. În camera bogată
Pe-un pat alb ca zăpada un înger sta măreţ
O candelă de aur c-un punct de foc arată
Pin luminoasa umbră tablouri pe păreţi.

Culcată jumătate copila cu tristeţă
Suride. Plete lunge şi blonde-cenuşii
Cad moale pe-albe perini. Iar buzele ei creţe
Surid……….trădând dinţi arginţii

Ochi suri şi mari iar faţa-i de-acea albeaţă sură
Umedă ca surfaţa unui mărgăritar…
Pe braţe de zapadă, pe sini-i albi se fură
Câte o rază slabă din punctul cel avar.

Picioarele ei mice ating covorul moale
Chinuind papucei de-atlas cari stau jos…
L-a patului ei mărgini, cu fruntea n-a ei poale
E în genunche dânsul… Amar şi-ntunecos.

Sub umeri-unei-feţe, ca marmura de pală
Sunt umbrele-ntristării vinete şi adânci,
În ochii mari şi negri profunda-le-ndoială
Abia pot s-o ascundă sub genele lor lungi.

Şi mâna-i tremurândă boţeşte învoluntară
Gazu-argintos din haina, din creţi ce se deşir
În jurul gurei sale e o trăsură-amară
Şi o zimbire crudă pe buzele-i subţiri.

Nu te iubesc? zici crudo ­ ce zici îţi pare-o şagă…
Nu te iubesc atâta cât ştiu ca să iubesc,
Să răscolesc cu braţul oceanele ce-aleargă,
Să storc avar din ele amărăciunea-ntreagă
Şi într-o picătură s-o beau… să nebunesc?

O vrei?… Spre-a crea unul din visurile tale
Aş trebui să fiu eu de trei ori Dumnezeu,
Aş trebui să turbur a firei lungă cale,
Şi-n clipa mea ­ ce secoli ai veciniciei sale
Abia putur-a face, aceea să fac eu.

Nisipul din pustie pot să-l arunc c-o mână
În cer ­ şi dânsul negru deşert să fie iar?
Ca sus pământ să fie întins fără lumină
Şi negru fără stele, ca globu-ne de tină
Şi ale lui întinderi, cu gându-mi să le ar.

Iar jos să cobor mândra a cerului grădină
Cu sori nălţaţi pe lugeri, cu lune-n crenge verzi
Iar tu să treci, un înger… încinsă cu lumină
Şi în a ta privire eu minţile să-mi pierz.

Putere-aş eu cu gându-mi s-ardic insule-n floare
A căror stânci să cânte plecându-se pe val
Din vânturi să fac nimfe cu sufletele clare
Ce-n aer legănate, albastre şi uşoare
Să treacă zimbitoare cu arfe de cristal.

Şi tu când apărea-vei ziua să pară noapte
Astfel de strălucită să fie faţa ta
Încet numai pâraie să se uimească-n şoapte
Din crengi de arbori mândri să cadă rodii coapte
Şi pasul tău să calce pe un covor de nea,

Şi orce dulce idee ar trece-n fruntea-ţi albă
Aievea să se facă cu ochii chiar văzând
De ai dori de stele albastre tu o salbă
A dimineţii stele sub mâna ta cea albă
Să se înşire tainic şi ziua înviorând.

De ai dori în gându-ţi tu un palat de gheaţă…
Să se coboare Nordul cu munţi-i plutitori
Şi vânturi uriaşe cu lungile lor braţe
Să suie stânci pe stânce… ş-un munte să înhaţe
Cu codri-i să-l aşeze drept cupolă din nori.

De-ai vrea ca mări să sece, pustii să inundeze
Oceane să devie lungi şi-nstelate văi
Cu şir de stânci, cu codri, cu înflorite lese
Dumbrave şi grădine cu poamele alese
Şi-n locuri tăinuite cu calde şi dulci băi.

Şi de-ai muri, iubito, căci contra morţii n-are
Nici Dumnezeu putere… atuncea cu amar
Aş stinge c-o gândire sistemele solare
Aş grămădi din ele o piramidă mare
Puind în ea a vieţi-mi frumos mărgăritar :

Figura ta de marmur ­. Şi-n noaptea cea pustie
În caos fără stele, în vecinicul nimic
M-aş arunca în doliu să cad o vecinicie
Îu viaţa mea sfărmată de-o lungă nebunie
Etern, etern cu doru-mi deşertul să-l despic.

Şi dacă vreodată lumea dezlănţuită
Ar reintra în viaţă şi-n vechile ei legi
Fiinţele ei nouă cu mintea lor uimită
Cometul urmărească în calea lui greşită
Neliniştind în zboru-i evii vecii-ntregi.

Ş-acel comet puternic cu coama lui zburlită,
Ce exilat din ceruri e prin blestemul său
Etern-anomalie în lumea liniştită
Zburând cu-a lui durere, adâncă-neghicită
Acela să fiu eu!

Nu-i asta… zise dânsa ­ nu mă-nţelegi, iubite.
Prin pletele lui negre ea-şi strecură adânc
Mânuţele-i de ceară ­ Sunt taine neghicite
Ce nu le pot pricepe, deşi le simt ­ şi plâng!

Nu este-aşa că-n ochi-ţi trăieşte o veche vină
Că e-o durere veche în vorbele-ţi ce-ascult?
În inima-ţi e-o parte cu totului străină,
Este ceva în tine ­ ce-i mort demult, demult.

(No Ratings Yet)

Loading...