Despre starea de zbatere ~ Nichita Stănescu

Ca şi cum un tăiş superior
mi-ar fi despărţit norii de vârfurile munţilor,
aşa se zbate trupul meu uriaş, decapitat,
lăsându-şi pe cer capul fugitiv.

Nu poate să moară deşi nu mai ştie
ceea ce pentru el, odinioară, a fost viaţă.
Contempla ochiul de sus
trupul de jos şi în zbatere
Din văgăuna gâtului ţâşneşte
un stol de păsări ciripitoare şi verzi
Mâna îşi înfige ghearele
ghearele lungi cât un taur fiecare în parte,
mâna îşi înfige ghearele
în miraj
Ochiul suspendat priveşte
deznadăjduita zbatere.

Corabia de carne prinsă în furtună
nu se scufundă niciodată
Ajută-mă catedrală frumoasă
văzută de mine în alt oraş
Bate cu clopotele tale
dezordonată clipă.
Mă rog la tine frumoasă catedrală
tu, care eşti în alt oraş,
fă să se verse peste mine
bunătatea liniştii
Nici o diferenţă nu este între trupul acesta
şi trupul oricărui fluviu
decapitat dintr-o dată de delta
cea vorbitoare.
Ajungă la tine frumoasă catedrală,
cârdul de păsări roşii
care urlând, croncănind, chihotind
din gâtul retezat – se ridică la cer.

Primeşte-le catedrală frumoasă
pe limba clopotului tău, primeşte-le
Ajută-mă catedrală frumoasă,
văzuta de mine în alt oraş
Dă-mi liniştea, catedrală frumoasă,
şi altfel de moarte.

(No Ratings Yet)

Loading...