Agonie ~ Octavian Goga

În mine se petrece-o agonie,
Ca într-o tristă casă solitară,
În sufletu-mi bătut de vijelie
Eu văd un om ce-a început să moară…
Un cîntăreţ cu rostul de la ţară
Se duce-acum şi n-o să mai învie
Cu chipul lui senin de-odinioară…

Demult… Demult… Din cea dintîi clipită,
De cînd te-au smuls de la bătrîna vatră,
Din casa cu şindile-acoperită,
De-atunci începe moartea-ţi nesfîrşită,
De-atunci te fură fiecare piatră…
Te-au biruit în stingerea domoală
Străine legi din guri necunoscute ;
S-a poticnit curata ta sfială.
La orice pas, de pravili neştiute ;
Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară
Te-ai dus, sărmane suflet de la ţară.
Din orice colţ mi te pîndea o sîrmă
Şi te-alunga un şuier de maşină…
Avutul tău s-a risipit pe cale,
Te-au părăsit şi zmei şi cosînzene,
Ţi s-a uscat şi lacrima din gene,
Au amuţit şi sfaturile tale…
Aşa, pe rînd, ţi-a tot trimis viaţa
Un nou tîlhar, în orice clipă nouă,
Şi fără milă-n toată dimineaţa
Te-a despoiat cu mînile-amîndouă !…

Acuma simt : drumeţul dă să moară…
Un oaspe nou îi stă la căpătîie,
Încetişor în casă se strecoară,
Cu albe mîni, cu inima bolnavă,
Cu ochii arşi de friguri şi otravă…
Stăpîn de-acuma el o să rămîie.

Privindu-şi lung ograda în ruine,
El trist îşi spune gîndul ce-1 apasă ;
“Tu mori acum… dar umbra ta revine,
Şi pururi simt că singur nu mă lasă,
În nopţi tîrzii s-a furişa la mine
Şi-o să mă ştiu străin la tine-n casă…”

(No Ratings Yet)

Loading...