Dreptate! Ochii plânşi cer să te vadă.
De ce ne uiţi? Nu mai trăieşti tu zână?…
Temutul Zeus căzu a vremii pradă
Şi fulgeru-i se stinse în ţărână;
A Venerii făptură de zapadă
Încet, încet, s-afundă în ruină…
Apună toţi!… Tu, nu lăsa să cadă
Iar de-i pieri sub pietre, ca profeţii,
De dincolo de negrul ţărm al vieţii,
Înaltă spada ta, nestrămutat.
Dispară-o lume, tron de tron să ardă;
Dar nici o lacrimă să nu se piardă
Din plânsul şi din sângele vărsat!
(Convorbiri literare, XLI, nr 9, septembrie 1907)