Haiducul ~ Stefan Octavian Iosif

Lumina aurie se cerne printre cetini.
Trecând ca o nălucă, în zarea din apus,
Haiducul rătăceşte, cu flinta-n spate, dus:
În toată lumea largă el n-are alţi prieteni
Decât copacii-n codru şi nourii de sus.

Înfiorat de taina singurătăţii grele,
Străvechiul codru sună, foşnindu-şi frunza rar…
Voinicul prinde-un zgomot venit dinspre hotar:
Îşi saltă dârz podoaba de-alămuri şi de-oţele
Şi ochii lui sălbatici străfulgerând tresar.

Cum se ridică leul stăpân într-o pustie
Şi-aşteaptă prada mândru, cu nările în vânt,
Ca dintr-o săritură s-o culce la pământ,
Haiducul clocoteşte de ură şi mânie,
Şi pieptul i se umflă, stând să zbucnească-n cânt…

Dar din tufiş trei focuri vrăjmaşe se descarcă, —
Un răcnet moare-n pieptul rănitului erou!
El vrea să se ridice şi cade-n brânci din nou:
Din somn tresare codrul, rănit şi dânsul, parcă,
Şi urlă de durere, cu repetat ecou…

(No Ratings Yet)

Loading...