O viaţă ~ Stefan Octavian Iosif

Târziu se face ziuă, curând se face seară
În odăiţa scundă din strada solitară.
Hârţoage prin unghere şi patul la perete,
Iar lângă pat, pe masă, hârtii împrăştiete,
Şi-n negură eternă, o lampă mititică
Abia îngân-o rază, de-ai crede că i-e frică…
Ci totuşi nopţi de-a rândul, ea arde cu credinţă,
Şi zarea ei hrăneşte o dulce suferinţă
În ceasurile triste de grea singurătate,
Când numai vântul plânge pe uliţi depărtate…

Atunci ea luminează pe-un tânăr stând la masă
Cum scrie şi citeşte sau câteodată-şi lasă
Încet pe mână capul… Şi cine ştie unde,
În care lumi şi vremuri gândirea lui pătrunde,
Când cată-n zarea lămpii ce-alăturea veghează
Şi-i încunună fruntea cu firava ei rază…
Dar câteodată lampa, sătulă de veghere,
Îşi pâlpâie-n feştilă lumina care piere
Şi umbre cresc şi joacă pe ziduri şi podele…
Tresare visătorul atunci privind la ele,
Oftând închide cartea sau lasă manuscrisul,
Ca-n aşternut să-şi toarcă pe întuneric visul…

A doua zi se scoală, se-mbracă şi se duce,
Dar parcă nu prea ştie cam încotro s-apuce,
Şi-nfrigurat se-ntoarce în fiecare seară
În odăiţa scundă din strada solitară…
… Voi mă-ntrebaţi acuma, fireşte: cine-i oare
Acest copil sălbatic, cu fruntea visătoare,
Adus de mine-n versuri cu artă-aşa subtilă,
Că, zugrăvindu-l, însumi i-am suspinat de milă?…

“O, l-am ghicit!” va spune drăguţa domnişoară,
Oftând şi ea la rându-i, căci nu-i întâia oară
Când îi răsare-n minte duioasa cunoştinţă,
Cu părăsita casă şi viaţa-n suferinţă,
Această arătare din vechile poeme,
Ce nu cunoaşte ţară şi nu cunoaşte vreme,
Acest erou romantic visat şi zi, şi noapte
De brudnicele fete cu minţile necoapte…

“Îl ştiu şi eu! va zice băcanul cel simpatic.
E vreun “împuşcă-n lună”, un tânăr uşuratic
Ce scrie cărţi cu versuri, — ei şi?… ce-mi pasă mie,
Că eu doar nu sunt membru de la Academie,
Să stărui ca să-i deie vreun premiu, la-mpăcare,
Şi-apoi câţi fac oferte şi care mai de care!”

Nu, scumpă domnişoară, nu chir Sotir, băietul
De care este vorba nu face pe poetul,
Şi chiar de umple-adesea caiete-ntregi cu rime,
Vă jur că până astăzi nu le-a citit la nime.
E drept că trece strada cu paşii cam nesiguri.

Şi ochii câteodată îi ard aprinşi de friguri,
Şi e cam tras la faţă, şi pare cam anemic,
Şi nici nu cred să aibă vreun titlu academic
(Căci titlurile astăzi la toţi le-astupă gura),
E drept că se ocupă chiar cu literatura,
Dar… n-are mândre plete şi nu-i croit la modă,
Şi dacă-n haină poartă vreun cântec sau vreo odă,
Nu-s închinate totuşi puternicilor zilei,
Cum a făcut deunăzi poetul Mercantili,
Nici nu discută artă în colţ de cafenele
Şi are-o sfântă frică de proşti şi versuri rele.
El este, cum s-ar zice, un tânăr oarecare,
Copil preacumsecade, cu multă aplecare
La-nvăţătură: poate ar fi ajuns departe,
Dar pân-acum, sărmanul, nu-avu, pesemne, parte…

Crescut la umbra unei biserici vechi, la ţară,
Aţi înţeles că nu e măcar nepot de vară
Al vreunui stâlp al ţării, şi, prin urmare, nu e
Împins de spete scara măririlor s-o suie…
Pârinţii lui muriră departe, în bordeiul
Deasupra cărui, singur, mai stă de strajă teiul
Ce i-a umbrit străbunii în zile mai senine…
La umbra-i primitoare era aşa de bine!
Dar, din copilărie rămas orfan, băiatul
A fost silit din vreme să-şi părăsească satul
Şi la oraş el însuşi pe sine să se crească,
Cum cresc mai toţi orfanii în ţara românească.
Azi dă-n familii lecţii şi scrie la gazetă,
Ducându-şi viaţa-n studiu şi linişte discretă.

Mai greu e însă iarna: doar la-nceput de lună
O muzică de flăcări în sobă-i dacă sună
Şi-aruncă prin odaie un zâmbet cald ce-mbracă
Într-o lumină dulce fiinţa lui săracă,
Încât chiar şi surtucu-i, ieşit de ploi şi soare,
Îşi ia atunci un aer voios, de sărbătoare…
Încolo, totdeauna atotstăpân e gerul.
Zadarnic soba veche mai străjuie ungherul,
Şi-adesea îi îngheaţă cerneala-n călimară…
Dar viaţa asta totuşi nu i-ar părea amară,
De n-ar cunoaşte lumea cum este prea de-aproape,
Şi-n ea n-ar fi nici oameni mişei, nici versuri şchioape…

Deci, cum venea spre casă, într-un amurg de toamnă,
Îl ia cu frig din spate… El, neştiind ce-nseamnă,
Nu vrea să bage-n seamă că nu-s chiar semne bune…
Dar nopţile şi lipsa încep să se răzbune:
O boală nemiloasă, încet, pe-ascuns, îl sapă,
Şi iată-l, stins şi palid, păşind tăcut spre groapă.
E obicei acuma să faci s-apară-o zână
Ce vine-nduioşată… iar diafana-i mână
Să-i netezească fruntea cu dragoste de soră,
La viaţă rechemându-l în cea din urmă oră….

Ci zâna nu s-arată în chilioara tristă…
De unde să s-arate, mă rog, când nu există?
Aşa, o vreme dânsul boleşte din picioare
Şi nimenea pe lume nu l-a-ntrebat ce-l doare,
Pân’ ce-ntr-o dimineaţă vecinii mi-l aflară
Mort în chilia scundă din strada solitară…

O, Doamne, câte visuri şi-avânturi mari înfrânte
Pe veci sunt osândite cu el să se-nmormânte!
Se spulberă-n risipa ţărânii o comoară,
Şi nu-i întâiaşi dată, nici cea din urmă oară.
Câţi tineri ca şi dânsul nu cad aşa, victime,
Că nime nu-i cunoaşte, şi nu-i iubeşte nime,
Ca florile plăpânde ce n-au decât o vină:
S-anunţe primăvara că trebuie să vină…

Dar eu n-acuz pe nimeni de-această nedreptate!
Nu osândesc pe nimeni. Ştiu că-n societate,
Ca şi-n întreaga fire, este-o economie
De forţe ce se leagă, că unul dintr-o mie,
Când nu-şi găseşte locul, de aur fie-i versul,
De dragul lui o lume tot n-o să-şi schimbe mersul.

Nu osândesc pe nimeni, pe nimeni, o repet.
Ce-am vrut să spun atuncea în versurile-aceste?
V-am spus adevărata şi jalnica poveste
Cum se încheie-adesea o viaţă de poet!

(No Ratings Yet)

Loading...