Câinele sufletului ~ Tudor Arghezi

Sufletul meu e câine credincios
L-am dezlegat adeseori din lanţ,
Adeseori din cuşca lui l-am scos
Şi l-am târât până la şanţ,
Până la şanţul întăririi mele,
Ca să-l înnec în zmârcul dintre stele.

Desprins cu lanţul şi lungimea lui,
Se-ntoarce repede la cuşcă
Şi mârâie la biciul dintr-un cui
Care scoboară pe-nserat şi-l muşcă
Şi i se plimbă ca un foc pe piele
Rănile lui sunt şi-ale mele.

Câine mişel, tu mârâi numai biciul
Şi urmele şi pragul mi le lingi!
Căci te târăşti ca să-ţi păstrezi şoriciul
Şi dând din coadă voia mi-o învingi.
Pe toată viaţa înnădit cu tine,
Nedespăţit de coadă şi de bot,
Sunt supărat că, strânşi atât de bine,
Să te alung din bătătura mea nu pot.

Însă mă jur, când voi cădea de moarte,
Hoitul meu gol nu-ţi va spori ospăţul,
Căci de aproape, ca şi de departe,
Te voi croi şi din mormânt cu băţul.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (No Ratings Yet)
Loading...
fractal

7 Comentarii

  1. Sufletul meu e câine credincios
    L-am dezlegat adeseori din lanţ,
    Adeseori din cuşca lui l-am scos
    Şi l-am târât până la şanţ,
    Până la şanţul întăririi mele,
    Ca să-l înnec în zmârcul dintre stele.

    Desprins cu lanţul şi lungimea lui,
    Se-ntoarce repede la cuşcă
    Şi mârâie la biciul dintr-un cui
    Care scoboară pe-nserat şi-l muşcă
    Şi i se plimbă ca un foc pe piele
    Rănile lui sunt şi-ale mele.

    Câine mişel, tu mârâi numai biciul
    Şi urmele şi pragul mi le lingi!
    Căci te târăşti ca să-ţi păstrezi şoriciul
    Şi dând din coadă voia mi-o învingi.
    Pe toată viaţa înnădit cu tine,
    Nedespăţit de coadă şi de bot,
    Sunt supărat că, strânşi atât de bine,
    Să te alung din bătătura mea nu pot.

    Însă mă jur, când voi cădea de moarte,
    Hoitul meu gol nu-ţi va spori ospăţul,
    Căci de aproape, ca şi de departe,
    Te voi croi şi din mormânt cu băţul.

    Reply

    1. Sufletul meu e câine credincios
      L-am dezlegat adeseori din lanţ,
      Adeseori din cuşca lui l-am scos
      Şi l-am târât până la şanţ,
      Până la şanţul întăririi mele,
      Ca să-l înnec în zmârcul dintre stele.

      Desprins cu lanţul şi lungimea lui,
      Se-ntoarce repede la cuşcă
      Şi mârâie la biciul dintr-un cui
      Care scoboară pe-nserat şi-l muşcă
      Şi i se plimbă ca un foc pe piele
      Rănile lui sunt şi-ale mele.

      Câine mişel, tu mârâi numai biciul
      Şi urmele şi pragul mi le lingi!
      Căci te târăşti ca să-ţi păstrezi şoriciul
      Şi dând din coadă voia mi-o învingi.
      Pe toată viaţa înnădit cu tine,
      Nedespăţit de coadă şi de bot,
      Sunt supărat că, strânşi atât de bine,
      Să te alung din bătătura mea nu pot.

      Însă mă jur, când voi cădea de moarte,
      Hoitul meu gol nu-ţi va spori ospăţul,
      Căci de aproape, ca şi de departe,
      Te voi croi şi din mormânt cu băţul.

      Reply

Adauga un Comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.