Cel ce gândeşte singur de Tudor Arghezi

Cel ce gândeşte singur şi scormone lumina
A dat o viaţă nouă şi-un om de fier, maşina,
Fiinţă zămislită cu gândul şi visarea,
Neînchipuit mai tare ca braţul şi spinarea.
Cu ea brăzdezi pământul în lung şi lat şi sameni,
Şi una ţine locul la mii de mii de oameni
Topitorii, cuptoare, mori, puţuri, fierăstraie,
O sârmă de lumină, o ţeavă vâlvătaie,
O lampă duce graiul şi dă-n văzduhuri veşti
Că omul zămisleşte puterea din poveşti
Se face depărtarea mai scurtă decât pasul
La mii de poşti s-aude şi cunoaşte glasul.
Vorbeşti cu fundul lumii, la tine, din odaie
Secunda-ntrece veacul şi timpul se-ncovoaie:
Pe-o sfoară cât e firul de păr şi se agaţă
Vecia, nesfârşitul, pe un crâmpei de aţă.

Se-nnalţă slabul, omul, pe aripi în Ţării
Şi-aduce de acolo noi legi şi mărturii.
Iată-l, scoboară-n hăuri cu coiful lui rotund
Şi râcâie oceanele pe fund,
El trece prin vâlvoare, prin cremene şi gheaţă,
Pornise de cu seară, s-a-ntors de dimineaţă,
Şi nu l-a ars dogoarea, nu l-a-mpietrit nici greul,
E ţara lui pământul şi l-a-mpletit cu cerul.
Şi-aprinde de lângă Argeş, luleaua, şi văpaia
Din pipă încă-i arde, ajung pe Himalaia,
Şi pâinea coaptă-acasă, într-un cuptor domol,
I-o gustă pinguinii tot proaspătă, la Pol,
Şi, în sfârşit, urmaşul lui Prometeu, el, omul,
A prins şi taina mare, a tainelor, atomul.
El poate omenirea, în câteva secunde,
S-o-ntinerească nouă pe veci, ori s-o scufunde.

E timpul, slugă veche şi robul celui rău,
Tu, omule şi frate, şă-ţi fii stăpânul tău.