Poezii, Rime si Versuri

Noaptea de septembrie

Autor / Poet: Alexandru Macedonski
Comentarii (0) | Adaugata de mihella

Atunci când după zile de lungă aşteptare
Îmi apăruşi deodată zâmbind, sufletul meu,
Crezui că eşti un înger, de pace şi scăpare,
Trimis să mă rentoarcă la bunul Dumnezeu.

Tu nu erai un înger, cerească nălucire,
Dar cugetu-mi atuncea la pace se-nvoi…
Ţi-am dat a mea junie, mi-ai dat a ta iubire
Şi scepticul îndată de cer nu se-ndoi!

Mi-ai zis: Poetul are o misiune sfântă…
El trebuie să creadă şi n-am mai cercetat.
Poetul e o harpă: nu cugetă, ci cântă
Chiar el nu se-nţelege, dar este ascultat!

Prin lumile luminii se-ntraripă să zboare
Şi-n urma sa deşiră frumoşi mărgăritari,
Pământu-n depărtare îl lasă sub picioare
Şi-mbrăţişează totul cu aripile-i mari!

Şi m-am suit atuncea în cerurile mute,
Şi cerurile mute atuncea mi-au vorbit,
Eternul în tot locul vibra pe întrecute,
Iubită nălucire, de ce m-ai părăsit?

În sufletu-mi de tânăr era-ntuneric mare,
Eram ca şi o barcă lipsită de cârmaci,
Venişi, făcuşi lumină! Suflaşi, şi c-o suflare
Făcuşi să-ntindă pânze vâslaşul nedibaci!

Prin funii, făcuşi vântul să treacă-n armonie,
Şi fiecare notă zbura pe câte-un val,
Priveam… şi fermecată, cereasca Poezie
Îmi surâdea voioasă şezând pe-un verde mal!

În jurul bărcii mele, un stol de nereide
Venea ca să se joace cu părul râurând,
Aş fi putut chiar cerul atuncea a-l desfide,
Cu cerul eram însă, şi cerul mi-era blând!

Zâmbeam la orice rază venea să mă mângâie,
Eram senin şi vesel şi Orient şi-Apus,
Şi sufletu-mi întocmai ca fumul de tămâie
Pe-o notă de-armonie se ridica în sus!

Furtuna de atuncea gemu trecând pe mare,
Catartele de trăsnet cu zgomot s-au zdrobit…
În voia soartei mele lovind cu nendurare,
Cerească nălucire, de ce m-ai părăsit?

M-a dus desigur vântul la maluri şi pe mine,
Dar inima din pieptu-mi de stânci s-a sfâşiat,
Şi nu mai cred acuma în rău, şi nici în bine…
În portul disperării furtuna m-a băgat!

În lume de-am fost, însă, ursit de-o crudă soartă,
Să am sfârşitu-acesta, de-aş face orişice,
Mai bine-ar fi fost poate să-mi laşi simţirea moartă…
Când poţi vorbi cu vorba, cu inima de ce?

Ai dat tu oare viaţă la inima-mi copilă
Spre a putea mai bine să sufere-ntr-o zi,
La nimenea să n-afle nici crezământ, nici milă,
Şi-n van de suferinţe să-ncerc a o păzi?

I-ai dat tu oare viaţă, dintr-însa spre a face
Femeia cea de uliţi ce n-are vrun secret,
Prostituata vilă, ce plânge pentru-a place,
Bacanta despletită l-al traiului banchet?

Şi facla unor gânduri atâta de funebre,
Pe loc ce se aprinse de ce să n-o fi stins?
Căci lacrimile-aceste, de-ar rămânea celebre,
Şi tot era mai bine în groapa rece-ntins!

Încai de-aveam pe lume vreo altfel de menire,
Încai de-aş putea zice şi eu că am trăit!
Dar nu; n-am trăit încă, şi-n scurta-mi vieţuire,
Abia mi-e dat a zice, atâta: ,,Am iubit!”

O! Muză, vezi acuma cum viaţa mă doboară!
O! Muză, ai fost crudă favoarea ta să-mi dai!
Ai zâmbet de sirenă şi sărutări ce-omoară,
Pe când, nici imortale de-ajuns, pentru morţi n-ai.

(La muză)




LEAVE A COMMENT