Poezii, Rime si Versuri

Prutul

Autor / Poet: George Coşbuc
Comentarii (3) | Adaugata de mihella

Prutule, tu vii turbat
Şi cu sânge-amestecat,
Şi n-ai pace şi-alinare
Şi n-ai loc cum vii de mare:
Ce ţi-e iar de spumegare?
Şi-aduci arme ghintuite,
Trupuri de voinici ciuntite,
Steaguri de oştiri păgâne
Şi cai roibi fără de frâne!
Iar de maluri tu izbeşti
Capete moldoveneşti
Şi prin rădăcini încurci
Bărbi cărunte, bărbi de turci!
Spune, Prutule, măi frate,
Spune-mi, ale cui păcate?

Oliolio! Voinic durut!
De când sunt pe lume Prut
Ce văzui n-am mai văzut!
Cât cuprinzi cu ochii-n zare
Numai tunuri, numai care,
Numai turci bătrâni călare,
Numai turci, numai cazaci.
Multă-i frunza pe copaci,
Dar de stai şi seama faci
Tot erau mai mulţi cazaci.
Barba lor bătea-le brâul
Şi ţineau cu dinţii frâul,
Pe-unde trec ei duc pustiul!

Şi când i-am văzut, creştine,
Că iau calea către mine,
Şi când le-am văzut mai bine
Ochii cu fulgerătura,
Pletele cu zbârlitura,
Bărbile cu-ncâlcitura,
Eu de maluri m-am izbit
Prins de friguri şi-ngrozit,
Că mi se negrea vederea
Şi mi se topea puterea
Şi-amărât stăteam ca fierea!

Dar când mă-ntorsei spre deal,
Maică, ce văzui pe mal!
Cât ai face cruce-o dată,
Măre iacă mi s-arată
Moldoveni, ştiuţii mei,
Prăfuiţi şi puţintei
Nici să nu te uiţi la ei
Şi veneau, veneau, veneau,
Turcii-n bărbi bolboroseau,
Că pe mal ei ce-ţi vedeau?
Vedeau fulgeru-n picioare,
Alb de arme lucitoare
Şi-nfrăţit cu sfântul soare,
Vedeau vodă bogdănesc:
Dare-ar Domnul să trăiesc
Să mai stau să-l mai privesc!
Zările-alergându-le,
Vifor măsurându-le
Fulger despicându-le!
Calu-n vânt i se-ncurca

Prin urdii îmi fulgera,
Brazdă-n urmă-i revărsa,
Brazda roşie-nflăcărată
Tot cu sânge-amestecată
N-am mai văzut niciodată!
Iar cel vodă bogdănesc
Da năvală-n căzăcime,
Şi dă proşca-n tătărime,
Iama prin ianicerime,
Şi prin deset năvălea
Desetul de mi-l rărea
Şi, pe turci cum îi izbea,
Zarea nu-i mai încăpea!
Şi-mi părea de-atâta bine
Că vedeam că vremea vine
Şi-au să-ncapă ei şi-n mine!

Oliolio, ce pui de leu!
Dragă-i fu lui Dumnezeu
Şi mult bine-a mai avut
Mama care l-a născut!
Că-l vedeam cum umblă roată.
Şi-alerga câmpia toată,
Luând gloată după gloată
Şi-mpingându-le mereu
Tot încoa spre-adâncul meu!
S-au încăierat pe mal
Om cu om, şi cal cu cal,
Şi din piepturi se izbeau
Şi cu dinţii se rupeau,
Şi grămezi-grămezi cădeau.
Morţii-mi închideau cărarea,
Sângele-mi mărea vărsarea,

Groaza-mi mai creştea turbarea.
Şi de-aceea vin urlând
Arme, steaguri aducând
Şi cai roibi fără de frâne
Şi stăpâni de oşti păgâne.
Şi de-aceea vin turbat
Mânios şi spumegat
Că de-atâta uluire
Nu mai pot să-mi viu în fire!




  1. avatar
    bolnavu

    imi plc foarte mult aceasta poezie;)este foarte frumoasa si cred ca tuturor v-ar placea sa o cititi

  2. avatar
    bolnavu

    este cel mai bun site de poezii

  3. avatar
    Valeriu Cercel

    Prutul

    Prutule, de-atâta vreme, cât eşti azi de tulburat
    De sudalme şi blesteme, oare cum de n-ai secat ?!
    Cum de albia-ţi bătrână încă ţine-un brav popor
    Să nu dea mână cu mână sub acelaşi tricolor ?…

    Şerpuind, cobori în valuri dor de veacuri clocotit,
    Pân’ şi sălciile-n maluri ţi-au uscat de-atât bocit,
    Cum de ne mai stai în cale între Nistru şi Carpaţi
    Dup-atât amar şi jale când de-o mamă suntem fraţi ?

    N-auzi tu cum plâng morminte, glasul marilor srăbuni,
    Cum bat clopotele sfinte, singure, la rugăciuni ?!
    Stefan-Vodă şi cel Mare, nu-i auzi pe-ai lui voinici
    Cănd prin lunca ta, cărare, făceau printre venetici ?

    Cum de stai curgând alene şi priveşti cu nepăsare
    Haita fiarelor viclene ce te ţine la hotare ?
    Când vei spulbera tu norii cei spurcaţi din răsărit
    Ce ne-au otrăvit feciorii, neamul ni l-au pângărit ?…

    Prutule, ţi-am pus gând rău, îţi aduci aminte oare
    Când voit-a Dumnezeu să nu mai avem hotare ?!
    Milcovul, fratele tău, în clipa de mântuire
    Prinzând hora-n jurul său, l-am secat dintr-o sorbire

    Înălţând pe-a’ lumii astru, dintr-un sânge, dintr-un lan,
    Roşu, galben şi albastru, suflet dac, suflet roman,
    Liberi, sub acelaşi soare, ne-am unit pe veci moşia
    Şi cu apa-i din izvoare botezând-o România…

    Acum este rândul tău, să nu ne mai stai în coaste,
    Din Ardeal la Chişinău, românească, mândră oaste,
    Toţi copiii lui Traian şi-ai lui Decebal în frunte
    Fără paloş, buzdugan, tricolor vom face punte

    Peste malurile tale, peste lunci, dealuri, câmpii,
    Să te prinzi în hora mare, ca un frate să ne fii,
    Să nu ne mai fi povară, să ne-ajuţi când ne-o fi greu,
    Să laşi româneasca ţară, cum ne-a dat-o Dumnezeu.

    Valeriu Cercel

LEAVE A COMMENT