Poezii, Rime si Versuri

Păcatul

Autor / Poet: George Topârceanu
Comentarii (0) | Adaugata de mihella

I
Trist vâjâie vântul şi crengile-ndoaie,
În negură cântă al codrilor glas
Şi calul străbate, prin pânze de ploaie,
Drum fără lumină şi fără popas…
Un fulger deasupra tresare o clipă,
Se văd nouri vineţi pe cerul cernit,
Şi pasărea nopţii sălbatică ţipă
De spaimă, cu glasul prelung, ascuţit.
Şi ţipătul jalnic răsună departe,
Ecou-l repetă cu sute de guri.
Adânc răspândeşte o spaimă de moarte
Plutind peste-ntinderi de negre păduri…
Noaptea-i oarbă, vântul bate,
Ploaia pică-n picuri reci,
Fulgerele depărtate
Dau lumină pe poteci.
La apus, din vreme-n vreme,
Tunetul departe geme,
Du-te, du-te, nu te teme!
Noaptea-i neagră, las’să fie,
Că-ţi arată drumul greu
Doi ochi negri şi te-mbie
Să te duci spre ei, mereu.
Pentru ochii de cărbune,
Iadu-n cale de s-ar pune,
Spaima lui nu te-o răpune.
Şi de ploaie nu te plânge,
Braţe albe când te-or strânge,
Simţi în vine foc, nu sânge!

II
Vuind prelung se-ntinde a clopotelor jale
În pacea nopţii negre. La vechea mănăstire,
Chiliile — bătrâne zidiri medievale —
În sunetul de clopot tresar din amorţire.
Din liniştea chiliei, prin ferestruici boltite,
Străbate-n întuneric o palidă lumină,
Tăiată-n dungi de groase zăbrele ruginite,
Şi liliacul nopţii, cu aripa lui fină,
O spintecă în zborul cotit, — apoi dispare
ţipând în întuneric. Răsar de prin chilii
Călugăriţe — negre fantome solitare —
Cu haine lungi, cernite, purtând în mâini făclii.
Biserica înaltă începe să răsune,
Curg note tânguioase în liniştea adâncă,
Şi lin plutind în noapte cântări de rugăciune
Se-ntorc şi se repetă, lovite-n zid de stâncă.

III
…………………..
— Epifànio, când toaca te deşteaptă la utrenii
Şi când maicile vin toate să se roage la altar,
Pentru ce stai în iatacul încărcat de mirodenii,
Urmărind, prin întuneric, voluptoasele vedenii
Care rând pe rând dispar?
În tăcerea din odaie, ale gândurilor şoapte
Îţi răsună-ncet în suflet, ca un cântec adormit,
Din trecutul tău crâmpeie de icoane şi de fapte
Ca prin vis le desfăşoară a uitării neagră noapte,
Parcă altul le-a trăit…
A ascuns în tine Domnul un tezaur de virtute,
Dar ţi-a dat ochi plini de visuri, negri, mari, cu gene lungi,
ţi-a sădit în sânge sâmbur de dorinţi necunoscute,
O, credinţa ta e mare, dar cu-atâtea nopţi pierdute,
Maică, unde vrei s-ajungi?
Trupul tău plin de viaţă n-a ştiut ce e iubirea,
Gura ta nesărutată numai sfinţi a sărutat,
Tu eşti moartă pentru lume, — dar aşa ţi-a fost menirea,
Lasă gândurile triste, — maică, maică, ia psaltirea
Şi fă-ţi cruce de păcat!
………………..
Arde candela pe masă, cu o palidă lumină,
Şi bolnavele ei raze întunericu-l pătrund.
Neclintită ca de piatră, Epifània se-nchină
La icoanele-nnegrite, care stau în umbra fină,

Pe peretele din fund…

— Vezi-mi inima-ntristată,

Maică preacurată,

Şi de sus mi-o luminează

Cu cerească rază!

Că un demon, plin de ură,

Liniştea mi-o fură,

Demon rău, trimis de Domnul,

Să-mi alunge somnul.

Dă-mi credinţă neclintită,

Pavăză-n ispită,

Şi când dorul mă frământă,

Dă-mi puteri de sfântă!

Că-mi închin durerea ţie

Pentru vecinicie,

Şi viaţa mea ţi-o-nchin

Pe pământ. Amin.

Liniştea neţărmurită iarăşi sufletul i-apasă,
Ce pustiu şi ce tăcere! Din bogatul ei pervaz,
Maica pururea Fecioară o priveşte blând miloasă,
Cum stă albă, nemişcată, cu un cot lipit de masă
Şi cu palma sub obraz.
Pe aceleaşi căi natura, oarbă-n veci, pe toţi ne mână,
Fără voie, tuturora ne dă mărul lui Adam.
În zadar încearcă omul cu neputincioasă mână
Să-i supuie mersul tainic; ea ni-e mamă şi stăpână…
— Maică, cine bate-n geam?
………………….

IV
Prin trupul ei străbate un lung fior de gheaţă:
E el şi-ar vrea să creadă, ca alte dăţi, că nu e…
Un val aprins de sânge îi năvăleşte-n faţă
Întunecându-i mintea. Ea sare şi-i descuie.
Iar el s-arată-n uşă ca-ntr-un pervaz de scânduri,
Şi-un cleşte de foc parcă i-a strâns inima ei.
Din noaptea minţii sale, din vălmăşag de gânduri,
Un glas adânc îi strigă: ,,E încă timp de vrei!”
Dar buzele lor arse de flacăra dorinţii
S-apropie în tremur şi lung se împreună.
Uitându-şi mănăstirea, şi cerul, şi toţi sfinţii,
Ea l-a cuprins în braţe cu-o patimă nebună.

V
Noapte-adâncă şi furtună,
Tunetul deasupra tună
Tot mai tare: o ghiulea
Care zguduie natura,
Aruncată-n cer de-a dura
Peste-a norilor podea.
Ca sclipirile de spadă
Fulgerele-ncep să cadă
Luminând de zeci de ori,
Jos: puternica armată
De pădure, zbuciumată,
Sus: grămezile de nori…
Iar pe drum, un cal ca vântul
Bate-n goana lui pământul.
Printre arborii uimiţi.
Zboară orb, ducând pe spate
Două-umbre-mbrăţişate,
Doi amanţi nelegiuiţi…

VI
Zori de ziuă. Norii fug în goană mare,
Un ocean de gheaţă rece şi senin
Pare ceru-n urmă. Vântul bate tare,
Când din ramuri ude, tremurând apare
Discul lunii plin.
Aurora clară şi trandafirie
Răsăritu-n flăcări l-a aprins acum,
Pe când, părăsite, reci pentru vecie,
Două trupuri albe zac într-o pustie
Margine de drum.
Şi cântând se luptă răzvrătit-armată,
Luptători de veacuri arborii giganţi,
Numai luna rece — palid chip de fată —
Dintr-un vârf de paltin se uită mirată
La cei doi amanţi…




LEAVE A COMMENT