Poezii, Rime si Versuri

Credinţa

Autor / Poet: Gheorghe Asachi
Comentarii (0) | Adaugata de mihella

La Dionis, tiran aprig, pe ascuns a fost intrat
Meros, congiuratul giune, c-un pumnal între vestminte,
Dar surprins fără de preget viglele l-a ferecat
Şi la rege domnitorul l-a condus mai înainte.
Cu urgie ista-ntreabă: “Zi-m, pumnarul pentru cine?
“De tirani să scape patria, menit era pentru tine!
“Dacă aşa, sumeţe giune, tu pe cruce vei pieri!
“Nu cer ca să-mi ierţi viaţa; din doi unu-avea să moară;
Ce, de vrei a mele patimi mai mult încă-a prelungi,
Lasă-mă, te rog, trei zile, să mărit p-orfana soră!
Spre credinţă dau p-amicul, pănă-atuncea pre el închide;
La termin de nu veni-voi, pre el vei putea ucide!
Atunci regele-n vendetă, surâzând, cu aer lin,
După scurtă meditare au răspuns: “Ei bine, fie,
Cele care-mi cei trei zile libere îţi las deplin,
Dar trecând semnalul termin, de pe-acuma să se ştie
Că-n cea zi, fără cruţare, cu amicul d-închisoare
Împărţi-s-a a voastră soartă, tu-i fi liber, iar el moare!
La amicul Meros vine: “Tiranul a triumfat!
Noua victimă, pre mine, cu moarte pe cruce ceartă,
Pentru că spre-a patriii paos a-l ucide am cercat.
Însă în a lui trufie încă zile trei îmi iartă,
Păn pe sora mărita-voi; rog te pune chizeş mie;
Giur că vin să-mi trag osânda, să te scap de-a lui urgie!
Tăcând îl îmbrăţoşază amicul cel credincios,
Tiranului se supune şi-ntră-n a lui închisoare;
Cela alt atunci purcede şi în timpul preţios
Repede asigurează soarta giunei surioare.
Prin plinirea îndatorirei a lui cuget se împacă,
Iute îndărăt se-ntoarnă, ca terminul să nu treacă.
Deodată varsă ploaie cerul încarcat de nor,
De pe munţi, din râpi, din lacuri se reped mii de povoaie,
Râurele se fac râuri, valea s-umple d-unda lor,
Şi la punte când agiunge călătorul în nevoie,
Volbura înfuriată temelia ei o sapă,
Surpă bolta cea hâită, ce tunândă cade-n apă.
Cufundat în rea durere pe mal cură-n gios, în sus,
Însí verunde ochi-ntoarnă, a lui voce oriunde sună,
Agiutor chemat n-aduce de pe malul cel opus,
Că la vad nu-i nici o luntre ca să-l treacă împreună,
Nici munteanul nu conduce de la codru a sa plută,
Că salbatică cea apă e în mare prefăcută.
În genunchi mizerul cade, lângă valul întartat,
Plânge, roagă şi suspină, mânele la ceri întinde:
“Te rog, Zeule,-nfrânează cursul râului turbat!
Orele sunt fugătoare şi trecut-au de merinde,
Soarele va să apună; de n-agiung pănă în sară,
Pentru mine fără culpă bun amicul va să piară!
Înfiorarea a naturei elementele-a sporit.
Fără paos, tot mai tare, val pe val mână nainte,
Dar mai iute se strecoară clipele necontenit.
Atunci el s-îmbarbatează, pe amic având aminte,
Se aruncă-n sânul apei şi luptând peste măsură
Cu braţ foarte o dispică şi un zeu de el se-ndură.
Agiungând la mal se-nchină geniului scutitor,
A lui pas înaripează, când de oameni răi o ceată,
Trecând pe la o pădure, iese din ascunsul lor,
Îl încungiură, l-atacă şi cu furie-nveninată
În potica cea îngustă calea-i cearcă a închide,
Ca să-l prindă cu odoare, spre a-l prăda şi a-l ucide.
“De la mine ce se cere, a strigat de fior cuprins,
N-am nimica-n astă lume decât viaţa ticăloasă,
Şi-asta încă pănă-n sară a da regelul m-am prinsî.
Smulge arma de la hoţul, şi cu voce furioasă
“De amic nu te îndura!î strigí, apoi cu cea măciugă
La pământ pe trei i culcă, ceialalţi se dau la fugă.
Soarele ieşind din nouri săgetează al său foc,
De căldură, d-osteneală, a păşi el nu mai poate,
Că genunchii i se-ndoaie, încât cade chiar pe loc.
“Tu, ce dintre hoţi, din ape îndurat-ai a mă scoate,
Ori voi-vei ca aice să fiu prada de vro fiară,
Să las pe dulce amicul pentru mine ca să piară?
Deodată-n propiere un plăcut lin murmuriu
În tăcerea cea adâncă la urechea sa pătrunde;
Stă, ascultă ş-apoi vede dintre stânci un izvor viu,
Ce varsa în vas de piatră argintoase a lui unde.
Acolo, cu însatare, soarbe, s-udă, se-nviază,
A lui membre ostenite cu putere răcorează.
Acum soarele-ntre arbori lunecând al său lucor,
Preste iarba înverzită tindea umbre colosale,
Ce prin forme îngăimate zugrăveau icoana lor;
Călători doi din cetate revineau pe acea cale,
Lângă ii cu repegiune păşind, auzi: “Se duce,
Pre amic în loc de Meros îl întind acum pe cruce.
În a inimei adâncul răsunat-au vorba lor,
Conştiinţa, grija îl mână şi-a lui pas înaripează.
Turnurile Siracuzei soarele apuitor,
Răsfrângându-se prin nouri, aurea cu a lui raze,
Când Filostrat, a lui casnic, pre al său domn neferice
Îl întâmpină cu spaimă şi cuvinte aceste-i zice:
“Îndărăpt te-ntoarnă iute, pre amic nu-i mântui,
Deci macar al tău pericol prin o fugă-ndată curmă;
Chiar acum pe neferice îl încep a-l schingiui,
C-aşteptatu-te-au statornic pănă-n ora de pe urmă;
A lui credinţă-ntemeiată în virtute şi-n onoare
Tiranul prin vorbe amare n-a putut să i-o oboare.
“De-i târziu, de n-oi putea-voi ca să scap p-amicul meu,
Cu el mor, însă credinţa nu va rămâne înfrântă.
Şi tiranul cel sălbatic n-aibe în cugetul seu
Că amicului amicul a calcat credinţa sântă;
Preste ambi să împlinească a lui crudă fărdelege,
Dar cunoască că viază amiciţiii sânta lege!
Iacă soarele spune, când la poartă a sosit;
Vede crucea a osândei în o piaţă împlântată.
Curioasa d-oameni gloată împregiur a tăbărât,
Pe amic îl trag acuma cu o funie încruntată.
Gloata o străbate, strigă: “Iată-mă-s, eu viu de faţă,
Eu-s acela pentru care el chizeş s-a pus cu viaţa!
Tot poporul se cuprinde de mirare şi de fior,
Ambi amici se-mbrăţoşează, plâng de chin, de bucurie;
Nici-un ochi e fără lacrimi l-acest act pătrunzător
Şi la tiran se rapoartă astă rară duioşie.
Pre el prinde o simţire, pănă-atunci de tot streină,
Pe amicii ambi-i cheamă înaintea lui să vină.
Îndelung pre ii admiră, zice: “Vi s-a nimerit;
A mea inimă se-nvinge; eu chiar văd din astă faptă
Că credinţa nu-i un fantom, ce înalt simţ înzeit,
Care de la oameni cere recunoaşterea cea dreaptă.
Luaţi, rogu-vă, de-acuma, să simt zile mai senine.
În a voastră legătură de al treilea pe mine!




LEAVE A COMMENT