Poezii, Rime si Versuri

Epistolă Dlui I. C.

Autor / Poet: Grigore Alexandrescu
Comentarii (0) | Adaugata de byrev

Prietene, mai ţii tu minte acele povăţuiri
Care-mi dai la ale mele trecute nemulţumiri?
C-aveai cuvânt, o văz bine; eu prea înşelat eram,
Când socoteam de cumplite relele ce-atunci cercam.
Într-o zi (de atunci însă multă vreme a trecut),
Povestindu-ţi eu o nouă neplăcere ce-am avut,
Te-ai întors, şi c-o zâmbire: ­ “Văz adevărat, mi-ai zis,
Şi cunosc că ai dreptate, dar arată-o în scris,
Şi în versuri, iar nu-n proză, căci oricâţi sunteţi poeţi,
Voie a vă plânge-n proză de l-Apolon nu aveţi”.

Uitasem această glumă. Acum, fără să gândesc,
Cea dintre noi depărtare, locul unde locuiesc,
Neîngrijirea, nelucrarea poet mă silesc să fiu
Şi în versuri de un stânjen lucruri de nimic să-ţi scriu.

Sunt încredinţat c-ai râde, când vreodată ai putea
Să mă vezi umblând pe câmpuri, rătăcit cu muza mea,
Şi vânând câte-o idee, câte-o rimă, un cuvânt,
Când prin lună şi prin stele, când pe cer şi pe pământ.
Iar de gropi nici că e vorbă, căci în câte-am căzut eu,
Căutând câte-un fraz nobil, ştie numai Dumnezeu!
Nu gândi cu toate-acestea cum că mă gătesc să cânt
Slava vremilor trecute, veacuri care nu mai sânt,
Sau să laud pe vitejii fii ai vechii libertăţi,
Care cu fierul în mână, pe zidul sfintei cetăţi,
Pentru a unei cruci umbră în războaie au pierit,
Şi ghirlanda veşniciei cu-a lor moarte-au dobândit.
Astfel de nalte sujeturi pentru muza mea nu sânt;
Pân-a nu zbura în ceruri, ea se cearcă pe pământ,
Precum soldatul ce este pentru război pregătit,
Pân-a nu pleca, şi-ncearcă al sabiei ascuţit.

Vino dar, de ai răbdare, şi ascultă să-ţi descriu
Un cuprins unde-ntâmplarea astăzi voieşte să fiu,
Ca să n-ai cuvânt a zice c-a mea muză n-a făcut,
Pentru buna ta plăcere, orice-n mână i-a stătut.

Aici nu sunt văi sau dealuri, nu sunt crânguri sau păduri,
Care-mpodobesc cu fală sânul veselei naturi,
Şi de unde îşi înalţă cântăreţul zburător
Imnurile-armonioase l-al naturii ziditor.
Nu e locul însuflării ş-al înaltei cugetări,
Ce umple duhul de gânduri, inima de desfătări,
Ci câmpie fără margini, ce arată nencetat
O vedere monotonă ochiului cel întristat.
Spre amiazăzi se vede nişte pomi şi nişte vii,
Nişte salcii semănate ici şi colea pe câmpii.
Iar la răsărit departe a lor frunte îşi ivesc
Nişte munţi care cu slava cea pierdută se fălesc.
Spre apus curge o apă, între două ţări hotar:
Fraţi a căror neunire a avut sfârşit amar.
Pe o margine e zimbrul, iar pe alta un vultůr,
Care nici nu mai visează de al Tibrului murmůr,
Care sub o nouă formă şi numire ce-a luat,
Ca mulţi, cântecul, purtarea şi năravul şi-a schimbat.
Alt oriîncotro-ntorci ochii şi oriîncotro priveşti,
Nimic nu se mai arată, deşertul îl întâlneşti.
Se preumblă peste câmpuri milioane de ţânţari,
Care după răutate seamănă a oameni mari;
Muşcă cât îi iartă gura şi cu câte au puteri,
Prin cântări mă desfătează, parc-ar fi paracliseri.
Turme de oi sunt mulţime, însă încă n-am găsit
Un păstor ca în idile, un cioban de pizmuit.
Şi nu ştiu cum în vechime atâţi mari biruitori
Părăseau avere, slavă, şi trăiau între păstori.
Dar adeseaori poeţii lucrurile zugrăvesc
Nu precum sunt în fiinţă, ci cum şi le-nchipuiesc.
Şi acei ce fericita neavere-au lăudat
Ale ei dulceţi şi bunuri nu cred să le fi gustat.
Nimfele le văd desculţe; îmbrăcate-n piei de oi,
Păstoriţele, pe viscol, pe furtune şi pe ploi,
De a lor ticăloşie ocolite ca de-un lanţ,
Îţi ridică toată pofta de a face vreun romanţ.
Mie-mi pare rău din suflet, căci de aş fi nimerit
Ciobăncuţe cum văzusem într-o carte ce-am citit,
Ca un om care din fire nu am fost aristocrat,
Fără pierdere de vreme m-aş fi şi amorezat.
Acum însă ce pot face, cu ce mijloc să suspin,
Când nimica nu mă doare şi când nu simt nici un chin?
Bine-ar fi dacă vederea aş putea s-o amăgesc,
Ş-un obiect ce urât este frumos să-l închipuiesc;
Dar măcar deşi-nchid ochii, nu pot imita detot,
Pe modelul rătăcirii, pe viteazul Don Quichotte

Aşa mărginit în sine-mi, trăiesc aici ca un sfânt,
Şi-mpărat al nefiinţei mi se pare cum că sânt;
Fericit când se întâmplă, gonit de vrun viscol greu,
Un călător să se-abată puţin în locaşul meu!
Nu că e deşert pământul detot de locuitori;
Pimprejur sunt câţiva nobili, de moşii stăpânitori,
Care din copilărie aici s-au obişnuit,
Ş-ale lui Avraam bunuri din strămoşi au moştenit.
Dar vorbesc numai de vreme, n-a-nvăţat a se gândi,
Şi decât zilele lunii, alta nu doresc a şti.
Poate vrei să-i afli-anume, însă alt nu pot să-ţi spui,
Decât că fieştecare e copil al mumei lui.
Nu de mult, unul dintr-înşii părăsise-al său locaş,
Cu cuvânt că-l locuieşte al cerurilor vrăjmaş;
Dar în zilele trecute, după cum am auzit,
Cu tămâie şi o cruce pe toţi dracii i-a gonit.
Despre altele, buni oameni; ei sunt gata-a arăta,
Că după sfânta scriptură cred tot făr-a cerceta.
Pentru ce ? ăst cuvânt aspru, la auz supărător,
Şi de tulburări grozave lumii pricinuitor,
Cuvânt vrednic de osândă, care totdeauna-a fost
Ca un termen de chimie la norodul acest prost,
Nu se zice p-aste ţărmuri, unde omul liniştit,
Se-ngraşă în neştiinţă, ca în veacul aurit.

Dar destul, iubită muză, stai să te mai odihneşti,
Că puterea-ţi este slabă, şi cam lesne osteneşti.
Şi tu, înţelept prieten, care-adeseori mi-ai dat
Poveţe folositoare ce eu nu prea le-am urmat;
Ale cărui fapte bune sunt vrednice-a se cinsti,
Şi o dreaptă răsplătire merită a dobândi,
De se vor pune vreodată în cumpenele cereşti,
La poríle veşniciei, purtările omeneşti,
Adio! de ale mele nu-ţi mai vorbesc rătăciri,
Singur pricină adesea mi-am fost de nenorociri,
Măcar că şi a mea soartă, care nu prea mi-a zâmbit,
Nencetat ca o fantomă pretutindeni m-a gonit.
Dar ce sunt relele mele? Nimicuri le socotesc,
Când cu ale soartei tale nedreptăţi le-asemuiesc.
Astfel când de pe un munte mă uit în jos pe pământ,
Dealurile celelalte foarte mici îmi par că sânt,
Ochiul abia se opreşte pe-al lor vârf neînsemnat,
Şi mare îmi pare numai muntele cel înălţat.




LEAVE A COMMENT