Moartea protestantului ~ Ion Luca Caragiale

Cunigunda e geloasă:
Eginhardt întârziază –
Iată-a dimineţei rază…
Ce senină şi frumoasă!

Un cal roib în vale paşte,
Este calul favorit,
Deşelat şi obosit –
Ce idee neagră naşte!?

Cunigunda e femeie –
Ah! ce gând îngrozitor!…
Vrun catolic?… Un omor?…
Un duel?… A! ce idee!

Ea scoboară trepte-trepte,
Dusă de-un funebru gând
Şi pe Dumnezeu rugând:
„Doamne sfinte! Doamne drepte!”

Din donjon până-n devale
E o cale-atât de lungă!…
Când, sărmana! O s-ajungă
Ţinta pasurilor sale?

A sosit acum la poartă:
„Hai! deschide! nu mă ţine!”
Poarta scârţâie-n ţâţâne –
A ieşit… A! crudă soartă!

Iată calul…Unde-i dânsul? …
E lungit mai la o parte:
Moartea! moartea îi desparte…
Şi, gândind, o umflă plânsul.

„Eginhardt al meu! viteze!
Dacă tu eşti mort – vorbeşte!
Inima mi se topeşte…
Poate-a ta să mă trădeze?”

Plânge Cunigunda vaşnic
Şi-l mângâie pe viteaz
Şi-l sărută pe obraz,
Când, deodată, strigă straşnic

Eginhardt cel elegant:
„Noch a’ Krieg’l, repetir:
Aber nicht vo Bragadir!
…Luther!!… Ich bin protestant!”

(No Ratings Yet)

Loading...