Îmbătrânit e sufletul din mine ~ Mihai Eminescu

Îmbătrânit e sufletul din mine
Ca un bordei pustiu în iarnă grea.
Unde te-ai dus, pe cari căi străine
O, tinereţă, tinereţa mea!
Suspine n-am ­ ah, de-aş avea suspine,
De-aş avea lacrimi, plânge de-aş putea!
Durerea cea mai crudă, cea mai mare,
Aflând o formă, află uşurare.

Nimic, nimic! Cântarea spăimântată,
Popoare ce-o ridic la Dumnezeu.
Imnuri de glorii pe mărimi ce-mbată,
Amorul blând şi dulce glasul său,
Ah! toată lumea este fermecată
De umbra unui dor… şi numai eu
Mă furişez o umbră şi nu pot
Să scap de ea… de mine… şi de tot!

Oricine-a plâns şi spune că ferice
În lume nu-i, acela e-un nebun.
Ce ştie el ce sunt dureri când zice
Că-ntr-al lui suflet armonii răsun ­
Căci armonie-i orice plâns aice,
E-o împăcare plânsul… e un bun.
Cel ce nu poate plânge, acela ştie
Ce-i viaţa moartă, ce e moartea vie?

Acela are-ntr-însul grămădită
Vecia-ntreagă de dureri şi chin,
A ei mărime; ochiul nu s-a stins,
În lacrimi s-o traduci şi în venin.
Icoane nu-s şi vorbe nu-s; n-apară
Măcar aproape ce înseamnă…
O, fericiţi acei ce pot de formă…

V-aduceţi oare de-acei regi aminte,
Ce-n piramide, alţii în pustiu,
Morminte mari, urieşeşti morminte,
Un munte-ntreg le fu a lor sicriu?
Durerea care nu găsea cuvinte
Aflat-a semne mari, care o ştiu.
­ Tu, taină mută, de zidiri mărime ­
Vorbesc dureri, ce nu pot să suspine.

Ah, ce-i cuvântul, ce-i coloare, sunet,
Marmura ce-i, pentru ce noi simţim?
O coardă-adâncă imiteze-un tunet,
Un ah ! să spuie cum ne chinuim.
Nu, nu… Şi fie forma cât de nudă,
N-ajunge-n veci durerea noastră crudă.
De bate-o inimă sub alba haină,
Abia se mişcă creţii de omăt.

Un semn că sub ea se petrece-o taină,
C-un suflet e de groază sfâşiet.
Un semn abia ce poate, ce distaină
Din chinul nostru vorbe ce arăt?
Neputincioase sunt semnele-orcare …
Ce-arată faţa mărei ce-i în mare?
O foaie scrisă *** se cade
C-un ocean se mişcă, c-un imperiu arde.

Un cerc ce-i desemnat pe o hârtie
S-arate ceea ce se mişcă-n cer,
Încunjurând cu moartea ei pustie,
Pământul greu cu a lui hemisfer,
Care vuind se mişcă-n vecinicie
În jur de soare,-n ocean d-eter ­
Şi toate astea într-un cerc pe-o coală:
Mărimea lumei şi a firei fală.

Pe ce domnim?… pe cifre şi pe semne…

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (No Ratings Yet)
Loading...
wormhole

1 Comentariu

  1. Au îmbătrânit clipele
    Au îmbătrânit clipele, au albit aşteptările
    sub ploaia rece a gândului ascuns,
    dincolo de mine au răsărit stelele
    prin perdeaua amintirii văd doar luceferi
    obosiţi şi ei de vaietul zilei.
    ***
    Adun în pumni cioburi de inimă
    ce au luat forma nopţii,
    dantelate la margini de gânduri,
    de petalele căzute-n amurg.
    Certam cuvintele, le întorceam, le mângâiam,
    aşa cum doar săracul ştie să mângâie bucata de pâine,
    le stropeam cu lacrima cerului
    şi le înveleam, sfios, cu o parte din zi
    ce alunecaseră din ciobul uitării,
    dar nu! Dezamăgite, adormeau pe foia de hârtie a inimii,
    ceasornicul anunţa, în ritm de vals, plecarea,
    o pasăre aduce cuvintele în formă de cruce
    şi le sădeşte adânc, în pământul uitării.
    Lucretia Ionescu Buiciuc

Adauga un Comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *