Poezii, Rime si Versuri

Îmbătrânit e sufletul din mine

Autor / Poet: Mihai Eminescu
Comentarii (1) | Adaugata de mihella

Îmbătrânit e sufletul din mine
Ca un bordei pustiu în iarnă grea.
Unde te-ai dus, pe cari căi străine
O, tinereţă, tinereţa mea!
Suspine n-am ­ ah, de-aş avea suspine,
De-aş avea lacrimi, plânge de-aş putea!
Durerea cea mai crudă, cea mai mare,
Aflând o formă, află uşurare.

Nimic, nimic! Cântarea spăimântată,
Popoare ce-o ridic la Dumnezeu.
Imnuri de glorii pe mărimi ce-mbată,
Amorul blând şi dulce glasul său,
Ah! toată lumea este fermecată
De umbra unui dor… şi numai eu
Mă furişez o umbră şi nu pot
Să scap de ea… de mine… şi de tot!

Oricine-a plâns şi spune că ferice
În lume nu-i, acela e-un nebun.
Ce ştie el ce sunt dureri când zice
Că-ntr-al lui suflet armonii răsun ­
Căci armonie-i orice plâns aice,
E-o împăcare plânsul… e un bun.
Cel ce nu poate plânge, acela ştie
Ce-i viaţa moartă, ce e moartea vie?

Acela are-ntr-însul grămădită
Vecia-ntreagă de dureri şi chin,
A ei mărime; ochiul nu s-a stins,
În lacrimi s-o traduci şi în venin.
Icoane nu-s şi vorbe nu-s; n-apară
Măcar aproape ce înseamnă…
O, fericiţi acei ce pot de formă…

V-aduceţi oare de-acei regi aminte,
Ce-n piramide, alţii în pustiu,
Morminte mari, urieşeşti morminte,
Un munte-ntreg le fu a lor sicriu?
Durerea care nu găsea cuvinte
Aflat-a semne mari, care o ştiu.
­ Tu, taină mută, de zidiri mărime ­
Vorbesc dureri, ce nu pot să suspine.

Ah, ce-i cuvântul, ce-i coloare, sunet,
Marmura ce-i, pentru ce noi simţim?
O coardă-adâncă imiteze-un tunet,
Un ah ! să spuie cum ne chinuim.
Nu, nu… Şi fie forma cât de nudă,
N-ajunge-n veci durerea noastră crudă.
De bate-o inimă sub alba haină,
Abia se mişcă creţii de omăt.

Un semn că sub ea se petrece-o taină,
C-un suflet e de groază sfâşiet.
Un semn abia ce poate, ce distaină
Din chinul nostru vorbe ce arăt?
Neputincioase sunt semnele-orcare …
Ce-arată faţa mărei ce-i în mare?
O foaie scrisă *** se cade
C-un ocean se mişcă, c-un imperiu arde.

Un cerc ce-i desemnat pe o hârtie
S-arate ceea ce se mişcă-n cer,
Încunjurând cu moartea ei pustie,
Pământul greu cu a lui hemisfer,
Care vuind se mişcă-n vecinicie
În jur de soare,-n ocean d-eter ­
Şi toate astea într-un cerc pe-o coală:
Mărimea lumei şi a firei fală.

Pe ce domnim?… pe cifre şi pe semne…




  1. avatar
    Lucretia Ionescu Buiciuc

    Au îmbătrânit clipele
    Au îmbătrânit clipele, au albit aşteptările
    sub ploaia rece a gândului ascuns,
    dincolo de mine au răsărit stelele
    prin perdeaua amintirii văd doar luceferi
    obosiţi şi ei de vaietul zilei.
    ***
    Adun în pumni cioburi de inimă
    ce au luat forma nopţii,
    dantelate la margini de gânduri,
    de petalele căzute-n amurg.
    Certam cuvintele, le întorceam, le mângâiam,
    aşa cum doar săracul ştie să mângâie bucata de pâine,
    le stropeam cu lacrima cerului
    şi le înveleam, sfios, cu o parte din zi
    ce alunecaseră din ciobul uitării,
    dar nu! Dezamăgite, adormeau pe foia de hârtie a inimii,
    ceasornicul anunţa, în ritm de vals, plecarea,
    o pasăre aduce cuvintele în formă de cruce
    şi le sădeşte adânc, în pământul uitării.
    Lucretia Ionescu Buiciuc

LEAVE A COMMENT