La începutul serilor ~ Nichita Stănescu

li te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mînă, se făcea în arbori tăcere.
Cînd mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.

Simţeam că pot adormi, visînd stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintînd, spre soare.

Şi numai sentimentul acesta îmi dă fericire,
numai gîndul că sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţîrîitul greerilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.

Şi cînd sfîrşeam cuvintele, inventam altele,
Şi cînd se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi cînd orele se-nverzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.

…Dar tot timpul suna ceva… ceva răsuna,
un cantec de iarbă cosită, de taciturne mari,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.

(No Ratings Yet)

Loading...