Eu nu voi zice Morţii c-o voce nenţeleaptă
,,Din mersul tău o clipă mai stai şi mă aşteaptă!”
Să-mi dau a mea suflare, oricând, sunt pregătit!
În ea e libertatea, şi-n viaţă, e robia…
Cu braţele deschise ne-aşteaptă Vecinicia…
Reintri iar în sânul din care ai ieşit!
Ea nu e-ngrozitoare cum unii vor să fie;
Privirea sa e lină ca bolta albăstrie.
În ea se oglindeşte întregul Nenceput!
Pe graniţa lumească e-o poartă triumfală,
Şi flacăra din preajma-i de patime ne spală,
Iar sufletele noastre le curăţă de lut!
De s-află vreun spirit lipsit de-a ei credinţă!
Atunci e demn de viaţă şi demn de suferinţă!
A nu mai fi-nsemnează a nu mai suferi!
Pe legea mea! Mi-e silă să dorm, să beau şi iară
Să-ncep acelaşi lucru din zi şi până-n seară,
Să pot trăi, nu însă, să pot a şi muri!
Dar ce e după moarte?… Mai este altă viaţă
Când sângele s-opreşte de frigul ce-l îngheaţă?…
Un Nu ca să rostească ce om ar îndrăzni?…
Şi moartea ce e oare?… — Un somn de-odihnă sfântă,
În care, lutul nostru, prin lut iar se frământă,
Suprema preschimbare să-şi poată înlesni!
Hârtia dacă arde, cenuşă este-o parte,
În fum uşor pe dată cealaltă se desparte;
Aşa şi corpul nostru din două e-ntocmit
La lut, rămâne lutul, de flori ca să-l brăzdeze,
Iar gazele prin aer se duc să-nvioreze
Aceleaşi elemente din care au ieşit!
Sfintelor umbre care-aţi trecut,
Nu, voi prin moarte nu aţi murit,
Trăiţi în totul ce e văzut
Din nevăzutul unde-aţi pierit;
Al vostru suflet este-n tot locul,
Zboară cu vântul, arde cu focul,
Se află-n frunza care-nverzeşte,
Şopteşte-n apa ce şerpuieşte,
Respiră-n floarea ce-mbălsămeşte,
În noi trăieşte, trăim într-însu.
Mume cernite, ştergeţi-vă plânsu,
Copiii voştri sunt tot cu voi!
Nu, nu se pierde-n lume nimic,
Nimic nu trece, totul e viu
Firul de iarbă oricât de mic
Ca şi ţărâna care-o să fiu!
Zadarnic piatra cea mormântală
Ne ţintuieşte sub umezeală;
Paseri pe dânsa vin de s-adapă;
Vântu-o izbeşte, ploaia o sapă!
Muşchiul o roade, timpul o crapă;
Cade-n rugină lacăt şi toarte
Soldaţi ai ţării, mergeţi la moarte,
Veţi fi-n tot locul, veţi fi şi-n noi!
Nu mă voi duce-n iad ca să cat
Pe câţi din lume nălucă pier,
Şi-n rai îmi pare prea depărtat,
Că-i lungă scara până la cer!
Ci-n două viţe tânăr unite
Voi afla inimi îndrăgostite,
Iar în răchite lăcrămătoare,
Poeţi cu harpe dezmierdătoare,
Amante june în orice floare!
Mume,-ntr-acele tulpini puternici,
Şi în stejarii de munţi — eroi!
De moarte să se teamă fiinţa mărginită
Ce pune, ca să scape de-o vecinică ispită,
Sfârşitul veciniciei l-al traiului hotar;
Dar dincolo de groapă acei ce pot să vadă,
De-ar fi pe-ale ei margini şi gata ca să cadă,
Ca mine, pentru Moarte, deşerte-acest pahar!