Sonetul puterii ~ Alexandru Macedonski

Târnăcopul, pila, mâna, muşcă stânca cu-ndârjire.
Vâna de-aur bănuită e adânc în munte-ascunsă…
Strălucirea ei curată nicăieri nu e răspunsă,
Ci mereu se depărtează, ca furată de-o vrăjire.

Mă cuprinde, câteodată, o-ntristare ş-o-ngrijire
Străbătea-voi, prin voinţă, până-n taina nepătrunsă,
Sau rămâne-va ş-aceasta vechea Mekă neajunsă,
Şi plătit voi fi de munca fără seamăn, c-o rânjire?

Dar deşi, dintre unelte, pe granit mi-au fost sfărmate,
Rând pe rând, aproape toate, în asalturi necurmate,
Şi cu toate că, grămadă, zac tocite, şi chiar rupte,

Nici acum în al meu suflet nu stă-nfiptă disperarea.
Simt izbânda-n depărtare printre trudă şi noi lupte,
Căci unealta neatinsă ce păstrat-am e: Răbdarea.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (No Ratings Yet)
Loading...
reading
;

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *