Ce te uiţi cu ochii galeşi? ~ Alexandru Vlahuţă

Ce te uiţi cu ochii galeşi la copacii trişti şi goi,
Şi oftezi, dând pas gândirii să mai lunece-napoi?…
Lasă frunzele pustiei şi bătăilor de vânt!
Tinereţe, farmec, visuri… toate-s ţăndări de vas frânt,
Ce de mult pieriră-n valma răzvrătitelor talazuri.
Strânge-ţi gândurile-acasă, nu le mai lăsa-n poghiazuri,
Palide-n puterea nopţii să mai tremure pe drum…
Nici te mai uita în urmă-ţi la grămezile de scrum…
Nu vezi tu că îndărătu-ţi e-ntuneric şi pustiu!…
Şi n-auzi cât de sinistru sun-a groapă ş-a sicriu
Glasul tinereţii duse ş-al iluziilor şterse?…
Înţelege că-i zadarnic pe-un mort lacrimi să se verse!…

Negreşit, avut-ai zile de noroc şi de iubire…
Cine n-are-n lumea asta partea lui de fericire?
Ai trăit şi tu în basme… Te credeai şi tu o zână,
Ş-aşteptai, ca să te fure, vreun făt-frumos să vină,
De-ţi roteai pe lanul vieţii ochii mari şi visători,
Nu-ntâlneai decât podoabe, fluturi, pajişte şi flori!
Şi când pentru-ntâia dată mândru-ţi răsări în cale
El atât de mult doritul rege-al visurilor tale
Îţi păru că de când lumea îţi era ştiut şi drag…

O, de câte ori, în urmă, de cu vreme stând în prag
Şi uitându-te în cale-i, cu ochi lacomi şi fierbinţi,
L-aşteptai, sfârşit să puie dulcii tale suferinţi,
Şi mureai pân să se stingă razele în asfinţit.
Mai curând să vie sara, când, sfios, al tău iubit
În poghiaz fără rost, rătăcind în voie.

Se rupea din întuneric…
Ah, cât de încet mai vine,
Îţi ziceai zărindu-i umbra. Pân s-ajungă lângă tine,
Îţi părea o veşnicie de-aşteptare şi de dor.
Tu-l sorbeai din ochi, privindu-l. El s-apropia uşor…

Tresăreai, înfiorată ca de-un farmec din poveşti,
Şi nemaiştiind ce cugeţi şi-n ce lume mai trăieşti,
Îi cădeai în braţe, moale de-a plăcerii dulce lene.
Ca un flutur prins în pară tremurau a tale gene
De atingerea şi focul pururea-nsetatei guri.
Când steteai a ta iubire pân la moarte să i-o juri,
Găseai prea nencăpătoare, prea îngust-a ta viaţă.
Dar cum cade frigul vremii peste inimi şi le-ngheaţă,
Risipind atâtea visuri şi atâtea jurăminte,
Şi cum râzi singur de tine când îţi mai aduci aminte
Ce clădiri durai vieţii din nimicuri şi păreri,
Şi ce mult credeai în vraja nebuniilor de ieri!

Nu mai răscoli cenuşa năruitelor poveşti!
Straşnica veghere-a vremii cu nimic n-o amăgeşti.
După anii duşi în neguri nu te mai uita cu jale,
Dă-i pe veci uitării. Morţii nu se mai întorc din cale.
Când sub perii albi, zbârcită, fruntea-ncepe să se plece
Ca sub cea mai grea povară, inima-i o vatră rece.
Lumea basmelor ce încă îţi mai picură-n auz
A sfărmat-o pasul vremii, ca pe-o boabă de hurmuz.

Lasă altora de-acuma visul tău de-odinioară,
Alţii să-şi mai poarte dorul când pe ceruri se strecoară
Mărgea de sticlă imitând mărgăritarul.

Luna, cu nespusu-i farmec şi cu veşnica-i văpaie…
Peste noaptea ta boceşte cântecul de cucuvaie.
Când din luptele vieţii, ca un vechi oştean, trudită,
Ai rămas cu fruntea ninsă şi cu faţa ciocârtită,
Ce mai caţi cu ochii galeşi la copacii trişti şi goi,
Şi oftezi, dând pas pândirii să mai lunece-napoi?
Lasă frunzele pustiei şi bătăilor de vânt:
Nimărui de veci nu-i dată fericirea pe pământ.
Dumnezeu trece făclia dragostei din mână-n mână,
Noaptea cade grea şi rece peste inima bătrână!

(No Ratings Yet)

Loading...