Vâslaş ce-aleargă împins în zare
De oarba sete a fericirii,
Pe câmp de ape fără cărare,
Omul e pururi prad-amăgirii;
Căci scris e dorul să şi-l agaţe
Numai de umbre şi de năluce,
Ce-n a lui veşnic întinse braţe
Zadarnic cearcă să le apuce.
Şi când viaţa abia-i o rază
Atât de slabă şi trecătoare,
Când ştie bine că-naintează
Înspre-a pieirii de veci vâltoare,
De ce vâsleşte şi se răpede
Cu-atâta pripă şi nerăbdare
Dup-o nălucă de foc ce-o vede
Fugind în noapte-i, din zare-n zare?
. . . . . . . . . . . . . . .
Asta-i ascunsa firii dorinţă
Ce-nspre repaus veşnic o-mpinge:
Orice lumină i-o suferinţă;
Scăpare-i noaptea-n care se stinge.
Tremurătoare, viaţa bate,
C-o frică oarbă şi nenţeleasă,
La poarta păcii neturburate,
Din care omul n-a vrut să iasă;
Căci chinul vieţii cine l-ar cere?
Ce stea de sineşi s-ar mai aprinde
Când ar şti bine că i-o durere
Din întuneric a se desprinde!…
Unde mă duceţi, visuri deşarte?
De ce, luceafăr, te-afunzi în zare,
Mă laşi în urmă-ţi tot mai departe,
Pe câmp de ape fără cărare?
Unde-s acele limanuri sfinte
Chinul amarnic să mi-l omoare?…
Mai înainte! Mai înainte!
Îl cheamă glasuri amăgitoare;
Şi omul trece pe-ntinsa mare
Cu valuri răpezi şi ape-adânci,
Călător, veşnic în nerăbdare,
Împins de vânturi, lovit de stânci.
Târziu, când simte că e aproape
Clipa în care valul, sub dânsul,
Să se desfacă şi să-l îngroape,
Se uită-n urmă, şi-l umple plânsul;
Căci tot trecutu-i pare-o comoară
De fericire, rămasă-n drum.
Păn şi durerea-i de-odinioară
Plină de farmec o vede-acum,
Şi nu se-ndură să se despartă
De-atâtea visuri veştede foi,
Ci-n năzuinţa-i oarbă, deşartă,
Dă să-şi întoarcă barca-napoi…
(Copil ce umblă s-adune stele
De pe oglinda blândelor ape)
Dar cad trudite braţele-i grele,
Cârmă şi vâsle lăsând să-i scape!
Gându-i adoarme în nemişcare,
Ochii s-acopăr, stinşi, sub pleoape,
A nefiinţei eternă mare
Valu-şi desface ca să-l îngroape;
Căci, rupţi din valu-i, s-azvârl în soare
Nenumăraţii stropi de viaţă,
Şi-n al ei haos recad, când moare
Clipa de care, lacomi, s-agaţă.